alex nedeaAlex Nedea (32 de ani) s-a făcut jurnalist când presa scrisă era în plin avânt. De atunci, a lucrat la Jurnalul Național, Realitatea TV, Adevărul, iar acum este reporter la emisiunea de investigații și reportaje În premieră cu Carmen Avramși la VICE.

Citiți în continuare un material scris de el pentru Blogul ActiveWatch despre sfârșitul presei. Îl puteți citi pe Alex Nedea și pe blogul personal, unde dă CuPresaDePerete.

Așteptăm și alte povești ale jurnaliștilor pe adresa: freeex@activewatch.ro. Cele mai interesante astfel de relatări vor fi publicate pe blogul nostru și vor fi integrate pe platforma dedicată libertății de exprimare.

 

 

Alex Nedea:

„Suntem în anul 2003 într-o cameră din Casa Presei Libere. „Dacă vrei, du-te să scrii la ăla!”, îmi spune doamna șefă de departament arătându-mi-l pe „ăla” cu cele două degete care-i țineau țigara aprinsă. „Ăla” e un calculator second hand, un animal de plastic mai bătrân decât străbunicul lui Bill Gates și fusese adus de curând în departamentul nostru pe post de investiție, dar stătea mai mult nefolosit, așezat la colț, ca prostul clasei. Doamna șefă de departament, trecută de 50, nu-l atinsese niciodată. Îl trata cu indiferență și cu ușoară stupoare, așa cum s-ar uita un vânzător de porțelanuri căruia i se aduce în magazin un excavator.

 

Culegătorii din presă

„Ăla” avea un program de scris texte, un fel de Word în fața căruia te simțeai ca un hacker. Îți făcea ecranul negru și scria cu litere albe care curgeau în spatele unei bare ca un I ce clipea enervant. Îți pulsa în creier, atunci când te holbai la ecran neștiind cum să începi o știre. Doamna continua să își scrie textele cu pixul pe coli A4. Le scria caligrafic, doar pe o singură față a foii, ca cererile oficiale. Când umplea un vraf de coli mă trimitea cu ele fuguța două etaje mai jos, la departamentul Culegere. Acolo existau mai mulți cetățeni care aveau în fișa postului doar o atribuție: să se apropie de „Ăla”. Stăteau toată ziua la niște calculatoare fără mouse cu niște zgârie nori de hârtii scrise de mână primite de la mai toți reporterii ziarului. Le luau cuvânt cu cuvânt și le copiau țaca-paca în calculator. Așa era în presă acum 12 ani: ca la cooperativa de zarzavaturi. Cu producători, dar și cu ei, culegătorii.

Comanda „open new document” implica pe atunci deschisul unui sertar, îndoitul marginilor unor coli și o fugă dus-întors două etaje mai jos.

 

Cum a început sfârșitul

 Nici noi, cei mai tineri, nici doamna șefă nu bănuiam pe atunci că pericolul pentru locurile noastre de muncă și pentru locurile de muncă ale ziariștilor de pe toată planeta se cocea chiar atunci în colțul biroului nostru. În măruntaiele zgomotoase ca o drujbă ale lui „Ăla” creștea de pe atunci un balaur mic care în câțiva ani se va face atât de mare că avea să înghită banii din publicitate ai ziarului nostru plus ai tuturor ziarelor din Casa Presei Libere plus ai tuturor ziarelor din casele libere ale acestei Planete. Iar numele balaurului era Google.

Iată-mă acum, la 12 ani de atunci, în fața unui urmaș al lui Ăla. Stau de data asta în fața unui ecran alb cu litere negre, încercând să scriu toate asta acum, când a dispărut cea mai mare parte a ziarelor de hârtie din România, iar cele care au mai rămas, la un loc, vând într-o lună de patru ori mai puțin decât vindea ziarul acela singur. Google e astăzi cel mai bun instrument al presei. Dar totodată și cel mai prost. A creat un soi de comoditate periculoasă în toate zonele presei. De pildă, fotografia.

Era o vreme când, pe lângă meseria de culegător, mai exista o meserie obligatorie: fotoreporter. Era o vreme când pentru a publica o fotografie într-un ziar trimiteai un fotoreporter o săptămână în deplasare. Acolo jurnalistul stătea, înțelegea subiectul, intra în decorul poveștii și, pac! Fotografia. Cititorul o găsea a doua zi în ziar și ochii îi rămâneau pe ea mai mult timp decât îi lua să parcurgă articolul. Existau ziare care făceau colecții cu cei mai buni fotoreporteri din țară. Unul dintre ele era Jurnalul Național și poate nu întâmplător în anii în care oamenii de acolo investeau în foto-jurnalism era și cel mai citit ziar quality din România. Ziarul acela a produs imagini care rămâneau în minte decenii. Cum este fotografia de mai jos.

 

Credit foto: Bogdan Iurașcu, Jurnalul Național, în albumul Fotografie de Jurnal 2005

Credit foto: Bogdan Iurașcu, Jurnalul Național, în albumul Fotografie de Jurnal 2005

 

 

E făcută de Bogdan Iurașcu în 2005, la câteva luni după ce Adriana Iliescu, cea mai bătrână mamă din lume, a născut la 67 de ani.

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum fotoreporterii în redacțiile ziarelor sunt mai rari decât urșii carpatini din Deșertul Sahara. Toată treaba pare să o facă cu prisosință Google Images. Acum nu mai trebuie să mergi cu săptămânile prin țară pentru o poză. De fapt nici măcar nu mai trebuie să ieși din casă. Poți face rost de o poză în timp ce uzi cu o mână florile pe balcon sau mesteci în mămăliguță în bucătărie. Și așa se ajunge în situații imbecile ca aceasta de mai jos.

 

Foto 2

În acest articol ni se înfățișează niște musulmani cu bandă neagră pe ochi plini de sânge și cu mușchi ce par să fi culcat la pământ un european bun la suflet care tocmai îi primise în țara lui.

 

 

 

 

Foto 3Dar ce te faci că memoria cititorului ține minte că parcă pe musulmanii ăștia violenți din Europa cu bandă neagră pe ochi i-a mai văzut cu trei zile mai înainte jucând rolul de interlopi bătăuși la noi în patrie, la Deva.

 

 

În realitate oamenii din imagine nu erau nici din Siria, nici din Deva. Nici măcar nu erau de pe continentul nostru. Erau niște băieți din Perth, ,Australia, ce aveau ceva de împărțit fără să știe că cineva îi fotografia și că ulterior urmau să joace diferite roluri în presa de la 12.000 de kilomeri distanță de ei.

 

foto 4Dar, na! E doar vina lor. Sunt niște cetățeni din Australia care seamănă cu niște interlopi din Deva care seamănă cu niște sirieni din Europa.

 

 

 

Și tot atunci, în epoca scrisului din pix, parcă se punea accent pe lucrurile elementare dintr-un text jurnalistic. Cum ar fi titlul. Titlurile ieșeau din pagina ziarelor și intrau prin ochii românului de unde i se lipeau sub cutia craniană ca afișele electorale de stâlpi. „Atacul guzganului rozaliu”, un portret al relației unui politician cu presa, a devenit peste ani felul unora de a pune ștampila. Pe atunci existau în redacții oameni ținuți acolo în special pentru că aveau un talent ascuns în a găsi cele mai bune titluri. Astăzi un titlu bun nu e un titlu care să atragă cititorul, ci unul care să-l prostească pe cititor. Să-i dea țeapă. Să-l facă să dea click pe o știre doar pentru că un titlu anunță cu totul altceva decât găsești în conținutul știrii. De pildă, când Cotabiță era pe patul de spital în comă, un ziar a titrat cu poza lui: „Tragedie! Cântărețul a murit! Medicii nu au putut face nimic!”. Dar, nu, nu era Cotabiță, omul avea să își revină miraculos și azi e bine-mersi. Era vorba de un câtăreț din America de Sud care a făcut infarct. Detalii aici. (CLICK AICI cum ar veni) (Sursa)

Astăzi lumea redacțiilor pare să nu se mai împartă decât între un ȘOCANT și un IMPRESIONANT, un CUTREMUREMURĂTOR și un UIMITOR, un DISPERAT și-un ALARMAT. Exista o vreme când realitatea era formată din nuanțe. Iar nuanțele păreau să intereseze mai mult decât tușele groase de negru sau alb. Învață astăzi un papagal să repete „șoc”, „cutremurător” și „tragedie”, și ai deja un papagal care-ți poate face zilnic revista presei.

 

Rămâi prost dacă nu citești până la final!

Apoi mai e vorba și de conținut. Când am intrat eu în presă exista o exprimare. „A o suge din pix”. Ziceam „vezi că reporterul ăla a supt-o din pix acolo”. Adică aveam evenimentul cutare care venea sub formă de comunicat de presă: un băiat a bătut un cal. În cinci minute, din pixul reporterului, știrea devenea: „Un băiat a bătut un cal. În timp ce calul necheza, băiatul râdea”. Lucruri pe care în mod firesc reporterul nu avea de unde să le știe, nefiind la fața locului, ci preluând informația seacă dintr-un comunicat. De cele mai multe ori existau editori responsabili care tăiau cu pixul roșu avântul compozitor al reporterului: „Hai, valea da’cilea, că sugi din pix!”. Astăzi nu se mai suge din pix. Dar se îngurgitează tastaturi întregi. Știrea cu un băiat rău care a bătut un cal nevinovat devine: „Nici nu îți vine să crezi ce a pățit băiatul ăsta: Fiind în autoapărare, a bătut un cal, dar asta pentru că animalul a vrut să călărească bietul copil. Așa spun sursele noastre anonime”. Iar titlul devine automat: un cal a vrut să călărească un copil. Pentru a deveni mai credibil mai căutăm pe Google un caz similar petrecut în toamna lui 1962 în Honolulu, ca să arătăm că nu e chiar imposibil să se întâmple așa cum spun „sursele demne de încredere” și, gata! Ne-am făcut norma de „vizualizări”.

 

Nu e vina lui „ăla”, ținut la colț în 2003 într-un birou afumat din Casa Presei Libere, și nici a urmașilor lui că s-a ajuns aici. E vina unei bresle care dă mult prea des „unexpected error” atunci când trebuie să tragă pe cineva de urechi că pune un titlu de toată jena, ca să „meargă” pe internet, sau că fură poze de pe Google Images. Dar breasla a dispărut. Nu o mai găsești cu niciun motor de căutare. Am început acest text cu propoziția: „Suntem în anul 2003 într-o cameră din Casa Presei Libere”. Când am scris „din”, tastatura predictibilă mi-a pus automat cuvântul „dinozauri”. Mai avem puțin și ajungem acolo: presa să se scrie fără oameni, să se scrie singură, la tastaturi predictibile, într-o lume predictibilă, dorită de niște conducători impredictibili.”

 

 

Alex Nedea a obținut numeroase distincții pentru activitatea sa jurnalistică, printre care: Premiul pentru investigație jurnalistică acordat de Clubul Român de Presă (2011), Reporter European 2012 (acordat de Comisia Europeană), o medalie de argint acordată la  New York Festivals World’s Best TV and Films (2013), alte două nominalizări la competiții jurnalistice din Londra și Monaco etc.

 

 

 

 

 

__________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public. Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 de euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul “Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – septembrie 2015). Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org. Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *