Andrei cu studentiiOamenii nu își dau seama de asta, dar înainte noi luam vești despre ce se întâmpla în lume de pe niște hârtii tipărite cu plumb care circulau o noapte cu trenul ca să ajungă la noi în oraș, pe când acum știi totul la secundă. Și acest fel de a consuma informația ne face tot mai rapace, vrem tot mai mult, vrem totul actualizat, vrem să știm acum, toți trăim acum, vrem acum, în clipa asta.

 Nu poți să te opui

E greu să-ți suspenzi viața virtuală fie și pentru o oră, să te duci într-un loc și să zici: nu mă interesează ce se întâmplă în lume într-o oră. Intri pe Facebook undeva și te uiți acum ce se mai întâmplă pe lumea asta. Înainte, și pentru că nu puteai face altfel, trebuia să ai răbdare până a doua zi măcar. Mie îmi plăcea ritmul ăla, mă simțeam mai confortabil cu el, nu mă grăbesc nicăieri. Mă uitam ce s-a întâmplat în lume cu o zi înainte, liniștit, îmi luam o oră și gata, mă duceam pe treaba mea. Acum mereu trebuie să mă uit dacă nu mi-a scăpat ceva, din oră în oră. Iar asta generează tot felul de anomalii, acest fel de a consuma informația. Suntem mai superficiali, scriem tot mai puțin și mai prost, vrem și noi să fim plăcuți în mica noastră turmă de admiratori sau adulatori, ne agreăm toți unul pe altul, suntem „prieteni”. Eu eram obișnuit cu alt gen de jurnalism, încă de pe vremea când eram simplu cititor, și l-am văzut modificându-se din ce în ce mai repede. Habar n-am cum arată viitorul, nu știu cum arată ziua mea peste două ore. Dar am niște idei și mă gândesc și eu la asta, la fel cum se întreabă fiecare dintre noi ce o să se întâmple mai departe. Aș vrea pe undeva să mai trăiesc să văd, sunt curios cum o să se schimbe jurnalismul. Cred că o să devină cu totul altceva, oricum s-a schimbat. După ce am ajuns ziarist, deja nu mai semăna cu ce citeam eu, și nici acum nu mai seamănă cu ceea ce făceam eu acum zece ani. Și nu pot să spun că-mi place ce-i acum, nu pot să fiu nici stupid și să zic că mă opun mersului lucrurilor, că nu poți să te opui.

Dacă alergai în curul gol pe la Piața Romană, alerga și Cronica Română cu tine

În 2005, pe vremea când am intrat eu într-o redacție, erau mulți oameni, nu erau redacțiile din ziua de azi, restrânse și chinuite de criza economică. Lucrau sute de oameni în redacții, cu tot cu corespondenții din țară. Înainte redacțiile erau cum e capacul ăsta de sticlă de apă plată (indică un capac pus cu capul în jos pe masă). Ca un clopot de sticlă. În interiorul lui e ceva. Oamenii din redacții erau sub acest capac. Redacțiile trăiau într-un mediu închis, toată lumea se raporta la ele, nu exista varianta în care capacul să stea așa (pune capacul cu gura în sus). Și-atunci, dacă voiai să fii ziarist, trebuia să intri în capacul ăla, nu aveai altă soluție. Nu puteai tu să faci presă la tine în Berceni. Sau puteai să o faci, dar nu contai. Exista o anumită cultură. La fel ca în oricare altă meserie – și ăsta e unul dintre lucrurile care s-au pierdut – exista în primul rând mândria că tu ești sub capac și alții nu sunt sub capac. Aveai o legitimație care te recomanda. Dacă te întâlneai cu un funcționar de la primăria din Pașcani, erai un ziarist venit de la București, erai totuși cineva, aveai un oarecare statut. Lucrul ăsta a dispărut.

În afară de apartenența la un grup închis, aveai niște reguli, o etică, un cod deontologic – ne comportam într-un anumit fel, nu alergam în curul gol pe stradă, să nu facem de râs și ziarul (când plecai într-o deplasare reprezentai și ziarul, nu te reprezintai doar pe tine – dacă alergai în curul gol pe la Piața Romană, alerga și Cronica Română cu tine). Era bine că presa cunoștea un filtru, care era în redacție. Redacțiile puteau fi stupide sau mai puțin stupide. Dar, chiar și prin filtrul acela, pentru tine era mare lucru dacă puteai să faci ceva care să apară în ziar sau dacă făceai prima pagină de ziar. Însemna că în ziua când ai publicat pe prima pagina ai fost mai bun decât ceilalți de sub capac.

Am prins și o vreme în care ziarele erau mai oneste decât sunt acum și mai puțin virusate de influențe politice. Și această cultură a libertății te forma pe tine într-un anumit fel ca ziarist. Alții, care nu au beneficiat de ea, s-au format într-un alt fel, greșit, și asta se vede și în timp. Dar ziariști care au lucrat atunci, între 2005 și 2009, și acum lucrează în presă, ducând mai departe bunele practici dobândite sub lipsa de influențe; aveau alternativă, știau că poți lucra fără ca cineva să-ți spună ce să faci. Și, știind lucrul ăsta, pleci cu această cunoștință în orice redacție te duci tu ca ziarist, o ai în buzunar. Ai reflexul să zici: „Cine ești tu să-mi zici mie cum să scriu?”. Ai reflexul democratic de a te revolta, de a zice că nu merge așa. Contează foarte mult mediul în care te dezvolți.

Un minus la capacul închis, la fel ca într-o monarhie, e că riști să fie regele imbecil, sau paranoic, sau dement. Se poate întâmpla. Capacul închis era bun chiar și când era negativă cultura aia, fiindcă o puteai urmări mai bine, o puteai analiza mai bine, erai ca într-o familie. Poți să provii dintr-o familie de oameni OK sau dintr-o familie de tâmpiți. Dacă ai discernământ, îți dai seama: ai mei sunt niște tâmpiți, sau ai mei sunt niște oameni mișto și am ce să învăț de la ei. Așa e și cu presa, acolo e o familie mai mare: unii sunt tâmpiți, alții nu.

Să te ții după ideile unui copil de șase ani toată viața

Eu sunt ziarist tot timpul, chiar și când călătoresc. Asta am vrut să fac dintotdeauna și, fiind un om foarte încăpățânat, m-am ținut de ideea asta. Bine, acum nu știu cât de înțelept este să te ții după ideile unui copil de șase ani toată viața, poate că e o greșeală, poate ar fi fost mai bine să fi vrut să devin astronaut sau ceva. Mie mi-a plăcut suficient de mult ce visam eu în copilărie încât să mi se pară o idee bună și la maturitate. Asta, dacă am ajuns vreodată la maturitate. Să fii ziarist nu e un obiectiv atât de îndrăzneț încât să merite să lupți pentru el toată viața, dar eu asta am vrut să fac, am fost mulțumit că am ajuns acolo, m-am împăcat repede cu statutul meu, mi-am dat seama că nu am voie să o dau în bară și am încercat să nu o dau în bară.

Când lucram la Evenimentul Zilei, erau luni întregi în care nu aveam o zi liberă, dar nu am simțit asta ca pe o mare nenorocire. Nu era rău, erau oameni tineri care gândeau mai mult sau mai puțin asemănător cu noi, era o efervescență. Când ne-am dat seama cum e cu locurile de muncă, am realizat că am fost trași pe sfoară. Dar e bine să fii tras pe sfoară, ca primele locuri de muncă să nu fie despre bani. Știu că pare greu de crezut, dar atunci chiar nu era vorba despre bani. Primul meu salariu a fost de 200 de lei. Era vorba despre experiență. Unii se gândeau că o să facă asta mai mult timp, alții știau că erau trecători și nu prea îi interesa. E ca într-o gară. Acolo fiecare are un motiv: unii se duc să cumpere o gogoașă, alții se duc la amante etc. Așa e și în redacție. Fiecare vine cu interesul lui. Eu vroiam sa fiu jurnalist de la 6 ani, altul – să câștige o pâine, tot felul de conjuncturi. Nu e o rețetă. Oamenii au alte explicații. Nu ajunge toată lumea acolo din același motiv.

Viitorul va fi tot mai puțin al unor redacții clasice

Cred că viitorul va fi tot mai puțin al unor redacții clasice și tot mai mult al unor freelanceri care se organizează ei sub cupola unei idei de redacție care nu e fizic undeva, sau arareori e. Pentru că, de fapt, telefoanele, calculatoarele și toate lucrurile pe care le avem acum la dispoziție și nu le aveam acum zece ani ne îngăduie să nu ne mai întâlnim în fiecare zi și să ne uităm unii la alții, dacă nu avem chef să ne uităm, ci să fim altundeva și să facem ceva. Și atunci punem tot într-un cloud sau într-un document comun, sunt doar puțini care să stea la primire, care să gestioneze chestia asta într-o interfață care e un site. Imaginează-ți că nu se putea face asta, erai legat de un loc, era mult mai puțin dezvoltată circulația informației.

Fac jurnalism atât timp cât îmi place. Dacă nu îmi place, pot oricând să fac altceva. Eu sunt un om foarte curios și nu încetez să mă mir niciodată. Trebuie să te intereseze realitatea. Decât să citești despre America Latină, mai bine iei cinci ziare din America Latină ca să afli cum e viața acolo cu adevărat. Ziarul e broșura explicativă a unei perioade de timp. Indiferent dacă e propaganda sau nu. Chiar și îmbibat de minciuni, tot poți să afli ce s-a întâmplat.

Îmi place să scriu, dar actul în sine nu e plăcut. Fiecare text are viața lui și se scrie singur într-un fel. Talentul adevărat e să fii corect cu munca ta. Oricât de bun ești, trebuie să îți dai silința. Nu aș putea să fac față dacă nu aș ști înăuntrul meu ce am de făcut.

 

Acest material a fost scris în urma unui interviu colectiv cu ziaristul Andrei Crăciun, realizat de studenți din rețeaua pentru libertate de exprimare.

Autori: Alina Calfa, Fabiana Dragomir, Marilena Veronica Ene, Victor Enescu, Edmond Niculușcă, Simone Papa, Alin George Popa, Andu Vlad Rizea, Adelina Toader

Transcriere: Victor Enescu

Editor: Edmond Niculușcă

 

O parte dintre articolele scrise de Andrei Crăciun pot fi citite în volumul “Baricadele“, apărut la Editura Humanitas.

 

interviu

 

________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public. Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul “Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – iunie 2015). Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org. Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.