doscasDespre Cătălin Doscaș (28 de ani) se poate spune că a fost un reporter precoce. A intrat în presă de la 15 ani și s-a încăpățânat să devină jurnalist. Iar acum a scris un text pentru Blogul ActiveWatch despre cum, adolescent fiind, a ales presa, și de ce a rămas încă la opțiunea asta.

Așteptăm și alte povești ale jurnaliștilor pe adresa: freeex@activewatch.ro. Cele mai interesante astfel de relatări vor fi publicate pe blogul nostru și vor fi integrate pe platforma dedicată libertății de exprimare.

 

 

Cătălin Doscaș:

La începutul anului 2000 aveam 13 ani, eram sătul de ţevile PVC „de tuberman” cu cornete şi de colecţiile cu guma Turbo/Minti/fotbalişti, abia îmi mijea mustaţa şi schimbasem un oraş. Ai mei hotărâseră să se întoarcă în localitatea de baştină: din Panciu, la Tecuci. Tot aici venisem pe lume şi tot aici îmi petreceam vacanţele de vară. Îmi aduc aminte că odată mutat, oraşul natal nu a mai fost, deodată, locul acela idilic de iunie, iulie şi august. Se transformase. Acum arată că mai toate satele, comunele şi orăşelele din Moldova acelor ani. Era o urbe gri, la propriu. Nici măcar o tufă de gladiole nu mai era sădită în vreo gradena publică, deși se regăsea cel mai probabil în bugetul lui ADP-ului local. Parcul central, care arăta ca o junglă, fusese concesionat unui mafiot ieşit la pensie (ulterior şi-a deschis acolo mai multe cârciumi), zona industrială din Sudul oraşului îşi trăia ultimele clipe, străzile arătau ca după bombardament, afaceri care se deschideau azi se închideau în câteva zile, iar trecerile de pietoni ofereau o siguranţă relativă doar în codul rutier. Cel puţin doi inşi şi-au pierdut viaţa pe zebră, în mai puţin de jumătate de an, sub roţile unor băieţi, proaspăt întorşi din Germania sau Italia, care şi astăzi sunt bine-mersi după ce au sunat unde a trebuit imediat după. În fine, tot atunci ajutorul social era principala sursă de venit pentru unii şi principala sursă de voturi pentru alţii. Iar dacă te încumetai să vezitezi periferia, te trezeai în decorul lui Kusturica din Pisică Neagră, Pisica Albă.

 „Naufragiul”

Prin 2002, se strânsese laţul în ceea ce mă priveşte. „Capacitatea” bătea la uşă, eu eram praf la matematică iar viitorul îmi era descris în acele momente de familie şi profesori drept apocaliptic. Cam ca urbea în care locuiam. Cele trei probe au venit şi au trecut iar eu am privit neputincios cum la fiecare dintre ele aproape toţi din sala primeau baremele, direct din mâna preşedintelui centrului de examen. Cu toate astea am luat o notă bunicică per total, inclusiv la matematică, şi m-am înscris, în ordine, la cele trei licee din oraş. Aveam de ales între clasele de real, care erau cele mai vânate şi clasele de ştiinţe ale naturii, contabilitate, drept administrativ şi, trecute la „şi altele”, cele de jurnalism. Cum şi la ora la care scriu aceste rânduri mi-e lehamite de matematică la fel ca atunci, e lesne de înţeles pentru ce am optat. Am pus în ordine pe fişa de înscriere, toate clasele, mai puţin cele de matematică. Am nimerit la Jurnalism, în toamna lui 2002, la al doilea cel mai bun colegiu din oraş. După el mai era unul cu profil agricol. Este aceeaşi perioadă când alor mei le încolţiseră în minte că trebuie să mă pregătesc pentru academia de poliţie. Deşi eram în total dezacord, începusem după primele luni de liceu să cred în idee. Mai ales că tot ce ştiam despre jurnalism la momentul acela se rezuma la bretelele lui Tuca şi vesta cu buzunare a lui Cristoiu.

 Clasa „de gazetărie” unde nimerisem avea profil filologic cu două ore opţionale de jurnalism pe săptămână. Disciplina era predată de un profesor de română care-i consideră pe Woodward, Bernstein şi Eminescu cei mai mari ziarişti ai tuturor timpurilor. Și tot el, deși nu avea experiență în domeniu, insista că jurnalismul se face pe teren, nu în redacții. În mai puțin de un an aveam să-i dau dreptate.

dox.cat costa inscrierea Avem 15 ani și, spre rușinea mea, abia aflam cine au fost Pamfil Șeicaru, Filip Brunea Fox și mai ales cine sunt cei de la secţia de limba română a Europei Libere. Am învăţat şi despre începuturile radioului şi televiziunii din România şi cât de importante au fost cele două canale pentru comunişti, înainte şi după ’89. Începeam să-i dau de gust și consumam informaţie pe bandă. Doar din ziare şi televiziuni, căci pe vremea aia internetul se întâmpla în săli speciale și la ocazie iar eu îmi permiteam, ca toată lumea, un abonament de 10 ore pe lună din alocaţie. Nu e cazul să vorbesc despre vreun radio local. Se zvonea la acea vreme ca toate licenţele din zona Moldovei sunt luate deja pe persoana fizică de ministrul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației și c-ar fi destul de scumpe. Posturile Radiodifuziunii, care se prindeau în Tecuci, transmiteau programe atât de vechi şi stereotipe încât subconştientul îmi dădea senzaţia că în jur miroase a naftalină când ascultam. Cu tot cu cele cele câteva canale pe cablu, cele două ziare săptămânale locale, care se tipăreau din an în Paşti, şi a ceea ce se prindea de la Bucureşti, mass-media din Tecuci erau similare celor dintr-un colhoz sovietic.

Prima legitimație de presă

prima legitimație de presă

prima legitimație de presă


M-am agățat de nume iar pe la jumătatea clasei a noua eram hotărât. Voiam să fiu jurnalist. Asta era – alea iacta est. Şi am început atât de „de jos” încât pentru două alocaţii lunar (că tot am folosit mai sus comparaţia) transcriam pe calculator seara de seară, de luni până duminică, vrafuri întregi de editoriale bătute la maşina de secretara unui doctor din Bârlad. Ulterior mi-am dat seama că emanaţiile de filozofie politică și analizele la zi nu erau decât amestecuri de idei, fără logică, furate grosolan din editorialele presei centrale. Numele lui nu contează. Cert e ca în urma afacerilor cu farmaceutice, inclusiv în curtea spitalului din Bârlad, doctorul îşi permitea să editeze ziarul „Bârlădeanul”, la redacţia unui ziar din Tecuci legat ombilical de banii primăriei. Cu toate acestea plicul destinat mie se subția pe drum. „Mai bine te faci actor. Ai mai multe şanse să câştigi o pâine”, mi-a zis taică-miu în glumă la un moment dat. Partea amuzantă e că anul următor, fără să vreau, am fost selectat pentru trupa de teatru a liceului şi tot atunci descopeream, dintr-un ziar relativ nou pe piaţa din Tecuci, că se caută reporteri şi redactori. Am ezitat mai multe zile să sun, însă atunci când m-am trezit la interviu ştiu sigur că m-am lăudat cu capacitatea mea de a transcrie hârtii la calculator pe gratis şi aceea de a fi jucat cu câteva zile înainte, rolul lui Ştefan cel Mare în „Apus de soare”, într-o reprezentaţie dată de liceu la Mânăstirea din Cârlomănești, cu ocazia resfințirii lăcaşului. Atât era de capul meu. Îmi aduc aminte perfect ziua aceea: cu toate că aproape inhalam sentimentul că nu sunt luat în serios pe cât aş fi vrut și pe cât mă strofocăm, pricepeam totuşi că întreaga scenă facea parte dintr-o iniţiere. Aşa a şi fost. După ce am fost descusut despre vrute şi nevrute, din spatele unui birou imens cineva îmi strânge mâna şi îmi spune că mă aşteaptă a doua zi de dimineaţă în redacţie, la program, ca „să vadă ce putem face”.

Examenul de integritate dox.beverly

Aveam 16 ani, abia începeam clasa a X-a şi habar n-aveam ce o să mă aştepte. Perioada imediat următoare e ca un vertij de amintiri. Ştiu că după două săptămâni mi-a fost publicat primul articol despre un cartier social din oraş în care se trăia ca în Evul Mediu iar eu nu prea mai dădeam pe-acasă decât seara târziu. La nouă dimineaţă cel târziu eram la redacţie, plecam pe teren iar până la 12:00 trebuia să fac pe naiba-n patru să fiu la liceu, la ore. Am avut noroc şi de profesori înţelegători, e drept. Mai puteam să plec, fără absență, dacă era ceva urgent. Dacă îmi rămânea de scris la liceu era bine, căci aveam timp în şase ore fiu şi atent la obiectele care mă interesau şi să leg şi 2000-3000 de semne. Asta dacă nu scriam a doua zi dis de dimineaţă în cazul în care se petrecea ceva seara. Oricum, ivariabil, după liceu mergeam la redacţie să descarc pozele şi să „bat” materialul la calculator. Nu mai ţin minte cât a durat ritualul ăsta. Cert e că în perioada aceea eram uluit că, spre deosebire de alţi colegi ai mei, vedeam totul prin ochii unui adult.

Ştiam cum au ajuns baronii locali atât de puternici, ştiam ce afaceri învârt şi cu cine, ştiam că mafia politică de la Galaţi dictează ce se întâmplă în oraş, ştiam că în spital se moare de foame, ştiam inclusiv despre lupta pentru funcţia de director dată de taberele politice din cancelaria liceului meu. Şi îmi plăcea la nebunie! Numai că ziarul la care lucram era un soi de enclavă, spre deosebire de concurenţă. Redactorul-şef Cristi Calmuc, care era şi proprietarul săptămânalul “Telegraf-expres”, n-avea mamă, n-avea tata – cum se spune în limbaj popular. Era ziarist de școală veche, „copt” în anii ’90 când presa muşca şi durea. Chiar dacă în 2004 puterea s-a schimbat inclusiv pe plan local, el tot în opoziţiei a rămas, aşa cum dicta meseria. Aceleaşi anchete şi dezvăluiri despre furtul nemascat din bani publici, schimburi dubioase de terenuri între primărie şi clasa politică sau despre evaziunea nestingherită la structurile de comerţ ale primăriei au făcut să înceapă din nou presiunile, mai abitir ca cele de dinainte de 2004. Aveam tiraj, aveam public, eram citiţi de tot oraşul.dox.spital

 Săptămânalul trăia exclusiv din publicitatea plătită de principalele firme locale. Care nu întotdeauna erau dintre cele mai cinstite. Erau şantajabile iar de acest lucru şi-au dat seama şi cei afectaţi de dezvăluirile ziarului. Spun asta pentru că la un singur telefon primit dinspre primărie, contractul de publicitate era suspendat unilateral. “Luna asta avem probleme cu pâinea. Nu mai avem reclamă la pâine”, spusese la un moment dat, pe un ton mucalit, redactorul-şef când “cel dintâi brutar” din regiune a decis să nu mai apară în paginile “Telegraf-expres”. În tot acest timp, contrar așteptărilor dinspre primărie, anchetele şi dezvăluirile erau din ce în ce mai virulente. Următorul pas a fost direct pe gâtul proprietarului de la care fusese închiriat spaţiul pentru redacţie. Ziarul coborâse în perioada la care mă refer, de la 10.000 de exemplare pe săptămână la 1.500 tiraj și fără perspective clare de difuzare la chioşcuri. Iar când se întâmpla să apărem la tarabă toate ziarele erau cumpărate la pachet direct din maşina de presă. Şi astfel a început sfârşitul pentru presă liberă din Tecuci. În jumătate de an ne-am mutat cu redacţia de patru ori. Tocmai din cauză că eram daţi afară la ordinul baronilor sau pur şi simplu nu mai erau bani pentru plata chiriei. Am încărcat şi descărcat dosare şi calculatoare şi am montat şi demontat biroul din lemn masiv al redactorului şef până când l-am învăţat pe de rost. Ultima oara ştiu că l-am prins cu aracet şi l-am bătut în cuie.

 Mutările au fost atât de dese încât nu apucam să mă obişnuiesc cu drumul spre redacţie. Într-o zi am uitat efectiv că ne aveam sediu „nou” şi m-am dus la adresa veche, unde am găsit uşa închisă cu un afiş pe care scria “Lucrări de renovare”.

În tot acest timp nu s-a mai pus problema de salarii. Important era să iasă ziarul. Îmi aduc aminte că toată povestea asta se transformase într-o vendetă personală pentru cei cinci angajaţi ai săptămânalului. Erau seri când ne adunăm în redacţie iar liniştea care se lasă după întrebarea “Ce facem cu numărul de săptămâna urmatoare?” se lungea din ce în ce mai mult după fiecare întâlnire.

dox.protestAnul următor aveam să susţin Bacalaureatul iar visul de a urma o carieră în jurnalismul din liga mare se clătina serios în acel context. Una dintre colege de redacție plecase în Spania la prietenul ei iar o alta primise o sinecură din partea primarului, la Direcţia de Evidență a Populaţiei. În ceea ce mă privește am fost momit de directorul ziarului concurent, care, pe lângă contractele cu municipalitatea, avea sediul într-un imobil administrat de primărie, cu un loc călduț în redacția lor. Decizia de atunci, de a refuza ferm oferta, nu o regret nici astăzi. A fost examenul meu de integritate.

 Pe la sfârșitul clasei a XI-a am lăsat-o mai uşor cu gazetăria. Hebdomadarul se transformase într-o foaie care apărea foarte rar, eu scriam și mai rar și mai degrabă din plăcere, și m-am concentrat pe şcoală. Când am vizitat ultima oară ziarul, redacţia se mutase, de această dată fără ajutorul meu, într-o încăpere din incinta unui magazin de haine. Chiar și așa, în preajma Bacalaureatului, după o discuţie aprinsă cu ai mei, am hotărât să vin la Bucureşti şi să urmez o facultate de jurnalism. Totul cu amendamentul că voi munci în domeniu, în perioada studiilor. Aşa a și fost. Însă nu avea de unde să ştiu că în Capitală aveam să o iau de la capăt din punct de vedere profesional. La un alt nivel însă.

 

P.S.1:

După mai multe încercări de a pune pe picioare un ziar cu anunţuri, redactorul şef Cristi Calmuc a relansat ziarul „Telegraf-expres” în on-line şi print, sub un alt nume. A dat în judecată DNA Galați după ce i s-a pus la cale un flagrant de luare de mită de la un politician, în parcarea unui supermarket, în preajma alegerilor din 2012. În prezent Primăria Municipiului Tecuci deţine o publicaţie săptămânală cu un tiraj de 15.000 de exemplare, 32 de pagini – color, cu difuzare prin poştă. Potrivit INS, numărul de locuinţe din Tecuci este de 14.363. Tot primăria deţine şi singurul post de radio din localitate. Acum câteva luni, concurenţa a fost eliminată de pe piaţă după ce a fost debranşată de la reţeaua de electricitate.

P.S.2:

Zilele acestea se împlinesc 12 ani de la acea strângere de mână. În tot acest timp am trecut prin redacţii de radio ca reporter, redactor şi prezentator (National FM, Radio ToTal, Smart FM, Realitatea FM) si prin on-line ca editor(B365.ro). De la începutului lui 2012 lucrez în televiziune. La Realitatea TV am fost reporter la secţia Social, reporter special la emisiunea de reportaje şi anchete „Reporterii Realităţii” dar şi editor. De mai bine de un an sunt reporter în cadrul secţiei Investigaţii de la Digi24 şi meşteresc la campania „România furată”.

 

 

 

 

 

 

 ___________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public. Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 de euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul “Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – septembrie 2015). Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org. Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *