Foto: Emanuel Pârvu

Scriitorul Florin Iaru, în 1990. Sursa foto: Emanuel Pârvu

Cred că în 1990 am bătut recordul la articole. Nevorbit, ca oricare cetățean naiv al fostei Românii socialiste, scriam de zor la România liberă, Cațavencu, 22, Contrapunct și oriunde altundeva nimeream. Nu-mi puneam nici o clipă probleme deontologice ori stilistice. Scriam și gata, iar părerile mele mi se păreau – fără falsă modestie – cele mai grozave, cele mai inteligente și cele mai absolute adevăruri ale timpului. Doar că anul ’90 a trecut repejor și n-a trecut bine.

Îmi rumegam neputința politică într-un colț al editurii Cartea românească și croiam planuri teribile, imposibile: cum să-l învingem pe Iliescu cît ai zice FSN. Exact atunci a sunat telefonul. De sunat a sunat, dar cine a făcut-o nu mai pot spune. Rog istoria să consemneze această scăpare fatală. Oricum cel de la capătul firului m-a întrebat dacă nu vreau să particip la formarea unui alt ziar. Al cui? Al lui Rațiu. Hm, nu prea o aveam cu Rațiu, eu pariasem pe liberali. Însă eram curios, foarte curios. Un ziar modern, cum nu se face și nu se va face în țara noastră. Așa că m-am prezentat la locul întîlnirii, în februarie ’91. Era o casă conspirativă, undeva în zona Virgiliu. Acolo am cunoscut-o pe Doina Bâscă, cea care avea să-mi fie șefă supremă. Dar mai importanți erau cei trei amici cu care aveam să coordonăm, fiecare, cîte o pagină a viitorului cotidian Cotidianul: Ștefan Agopian, Cristian Teodorescu, Nicolae Prelipceanu. Eu urma să mă ocup de prima pagină… dar stați, s-o iau încetișor.

Rațiu fusesese unul din stîlpii ziarul The Guardian, legenda spune că, în timpul tumultuoasei sale vieți, salvase publicația de la faliment, devenind stîlp fondator. Așa că adusese cu el un antrenor englez sadea, specialist în redactarea articolelor cu adevărat moderne. Brian și nu mai știu cum îl chema. Un tip foarte haios, foarte profi și foarte uimit de faptul că ziarele românești au numai patru pagini. De la el am învățat teoria brăduțului: titlu, rezumat, conținut, verificarea informației, reținerea patosului și a propriilor păreri, sursa din trei locuri. Ne-a apucat bîzdîcul. Nu era ziarul nostru? Nu. Nu puteam scrie ce voiau mușchii noștri? Nu. Ne punea cineva la îndoială cinstea? Da.

Am oftat și am trecut la faza a doua. Racolarea de ziariști sau reporteri. Am dat anunț și au început să curgă. Tineri, haioși, gata de orice. Prima probă a fost să iasă pe stradă și să se întoarcă pînă seara cu ceva scris. Prima venită a fost o puștoaică mioapă ca o cîrtiță, cu nasul în vînt, colilie ca o eroină fatală a lui Chandler, Loredana Defta. Peste un an, avea să facă alegerile din Bulgaria fără nici un ban în buzunar și fără să știe bulgărește. Tot atunci a venit Ondine Gherguț, soră medicală, dacă nu mă înșel. Au urmat Mădălina Crețulescu (azi, Rădulescu), Gabriel Klimowicz, Mărgărita Geică, Cristi Răuțu, Remus Andrei Ion, Ilinca Cioculescu, Mihnea Vasiliu, Cristian Crisbășan, Daniel Stanciu… De Daniel mă leagă două amintiri. Una, sentimentală, cînd am aflat că doarme noaptea într-o gheretă, lîngă Gara de Nord, și că umbla după o cămăruță unde să-și odihnească oasele tinere. Alta, profesională. Daniel a fost, fără să știe, „începutul” presei de senzație din România. Descoperise, într-un decembrie fără știri „de-a-ntîia”, cadavrul unui moș, uitat într-un apartament din zona Gării. Am intrat amîndoi pe fereastră, am făcut poze și am avut titlul zilei. În fine, la simulat eram toți meșteri, cu ziarul avea să fie mai greu. Într-o cămăruță, însă, am descoperit minunea minunilor, care avea să-mi taie respirația. Moș Rațiu adusese din America trei computere de lucru Apple: un IIfx și două ci-uri. În fața celui mai mare ecran din lume (avea 19″), lucra un grafician și pixel cu pixel, construia sigla ziarului. Un glob terestru, apoi titlul. Am amuțit. Și am fost și mai mut cînd am aflat că computerul ăla mare costase 10.000 $. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, trebuie să știți că un apartament cu trei camere se vindea cu 100.000 de lei, echivalentul a 1.000 $ pe piața neagră. Și cu asta cred că am spus totul.

Încet, încet, redacția s-a umplut. Vlad Rotaru (sport), Irina Negrea, Horia Enășel, Dan C. Mihăilescu & Tania Radu (viitorul celebru LA&I – Litere, Arte și Idei, suplimentul de week-end), Eugen Ovidiu Chirovici, Sanda Aronescu, traducere, Dora Mezdrea (blondă și fatală), Mihaela Mătăchiță, Șerban Madgearu și Dan Spanily la externe, Lucian Gheorghiu, reporterul dromoman, Simona Popescu, Costin Doina, foto, Claudiu Doltu, economie, Matei Dumitru, sindicate, Ștefan Mamulea, computere (veșnic înspăimîntat de viruși – spre hazul nostru nebun, că habar nu aveam ce-i aia, ne imaginam ceva ca o boală), Dora Stănescu (da, soția lui Nichita), arhiva foto, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu, Adi Pârvu, apoi Radu Vasile și Ulm Spineanu (editorialiști, moamăă, ce mai rîneam la articolele lor!), dna Patrichi și Mirela Stănescu, la corectură, Corina Mâță (actuala tehnoredactoriță la Cațavencii) și Ela Pătrașcu, culegere. Îmi cer iertare de la toți cei pe care i-am uitat, da’ se plictisește cititorul.

Rațiu adusese și a doua tipografie (pe prima i-o spulberaseră minerii, cu un an înainte) și care o instalase într-o clădire închiriată, a armatei, pe Plevnei, unde aveam să ne și mutăm în curînd. Mărturisesc, am fost foarte dezamăgit. Clădirea era o fostă cazarmă, vara era un iad, iarna, o promoroacă. Totul era neprimitor, iar senzația de provizorat n-avea să părăsească locul pînă la strămutare, un deceniu mai tîrziu.

Dar ce conta? Plutea în aer un soi de entuziasm dement, lumea muncea fără să crîcnească. Eram, totuși, foarte puțini, pentru criteriile de atunci. Ziarele consacrate aveau sute de oameni. Noi, maxim treizeci pentru făcutul articolelor. Cu toate astea, faptul că aveam tipografia la doi pași, era un avantaj major. Puteam preda ediția și după miezul nopții, lucru care s-a întîmplat de cele mai multe ori. Ritualul era cam așa: pe la 10 dimineața se dădeau ordinele de luptă și tineretul fugea mîncînd pămîntul. Pe măsură ce reveneau, depuneau manuscrisele la culegere. De aici, dactilograma intra în mîinile șefului de pagină, care o înnegrea. „Înapoi la scris, ăsta-i articol? E o mizerie!” Nimeni nu crîcnea. Apoi, o dată aprobate, doc-urile (hmm… cred că mă înșel, era un soi de Word Perfect de Mac) sau ce-or fi fost ele ajungeau pe server, de unde tehnoredactorul (Daniela, Gabriela) le băga în pagină. Paginam în QuarkXPress 3.0 și, departe de legendele care circulau pe atunci, programul crășuia des, blocînd și computerul. Pentru cei care se miră că vorbesc cu atîta emfază despre un proces tehnologic, merită să spun că toate, absolut toate celelalte ziare se trăgeau pe plumb. În fine, din computer, pagina ajungea la print. Aveam două imprimante A3, minunea minunilor. Pagina se cola din două foi, apoi totul pleca la fotografiere, pentru plăci. Locul pentru fotografii rămînea întotdeauna gol. Pozele se procesau separat, la dimensiunile date de tehno și se lipeau în chenar. La două dimineața tiparnița pornea să tragă, iar noi, ultimii mohicani, ne urcam într-o dubiță și o luam cătinel către casă.

Era Paradisul, nu vă mint. Sigur, eram și noi mai tineri, da’ tot în Paradis trăiam. Pntru că scoteam cel mai mișto ziar. Expresia „cool” nu se inventase. Entuziasm ca ăla n-am mai văzut niciodată. Și nici bani, firește. Aveam, cred, cele mai mari salarii din România. Dacă îmi aduc bine aminte, în 1991, mă plăteau cu 12.000 de lei, cînd salariul mediu era 4000. De aia, la prînz, ne strîngeam ciopor la Codrii Cosminului, unde curgeau în valuri ciorba de burtă, berea și vodca. Sigur, pentru noi, băutori antrenați, nu era nici o problemă. Vodca acționa ca un ulei de mașină, dar pentru Scufițele roșii din redacție, pline de bășini romanțioase și artistice în cap, era clar că șefii trag la măsea.

Probabil că și de aici s-a împuțit treaba, în primul (și ultimul) conflict cu conducerea. Era în toamna lui ’91, minerii reveniseră în București. Petre Roman avea să demisioneze, Parlamentul din deal fusese ocupat. Moș Rațiu fusese ovaționat de mineri. O, tempora, o, mores! Ce se gîndește directorul ziarului, Doina Bâscă? Să facă un număr special dedicat lui Rațiu. Nouă, cînd am auzit una ca asta, ni s-a făcut negru în fața ochilor. Brusc, l-am revăzut pe Ceaușescu, atotprezent în paginile Scînteii. Că nu-i nevoie. Că se supără lumea. Că există un precedent periculos. Că imaginea lui Rațiu e mai bine servită de ziar. Că un singur articol e suficient. Pe scurt, n-a fost o ediție întreagă, a fost numai jumătate de ziar dedicat limbilor dornice de Rațiu. Realizat în absența redactorilor, cu forțe proprii și dedicate. Iar la trei săptămîni după asta ne-am primit și plicurile cu demiterea. Eu, Ștefan Agopian și Nae Prelipceanu. A fost un moment nașpa. Ne-am ridicat, ne-am luat lucrușoarele și am plecat sub ochii uimiți ai reporterilor. Cristi Teodorescu și-a dat, și el, demisia. Asta a fost tot.

P.S.: După vreo doi ani, la o serată, Agopian se întîlnește cu Rațiu. Din vorbă în vorbă, Rațiu se miră că un „astfel de om” nu lucrează la ziarul lui.

P.P.S.: Brian se reîntoarce în România șase ani mai târziu. Ne întîlnim la Pescarul. Toți plecații oftează cu năduf, de parcă și-au pierdut ființa iubită. Brian se miră peste poate de niște ziariști care și-au iubit locul de muncă. În fine, gata cu tristețea. La ciorbă de burtă! Brian, care nu s-a putut niciodată lipi de așa o ciudățenie îngrozitoare, se hotărăște: „Iau și eu.” Aplauze. Ciorbele vin, aburinde. Brian se uită, se socotește, ia lingura și o pune jos. „Nu, nu pot.”

 

 

 

 

 

 

 

____________________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public. Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 de euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul „Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – septembrie 2015). Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org. Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.

Articolul are 2 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *