george lacatus 1George Lăcătuș (37 de ani) a fost profesor de Engleză și a intrat în presă după o seară de film cu prietenii. În 2007, Clubul Român de Presă i-a decernat Marele Premiu pentru Presă Scrisă. “Pentru prima dată în istoria presei din România (din câte ştiu eu) un jurnalist rrom a reuşit să câştige un asemenea premiu, în competiţie cu toţi ceilalţi jurnalişti din România”, povestește George Lăcătuș. Detalii despre traseul său jurnalistic aflați din textul următor, scris pentru Blogul ActiveWatch.

Așteptăm și alte povești ale jurnaliștilor pe adresa: freeex@activewatch.ro. Cele mai interesante astfel de relatări vor fi publicate pe blogul nostru și vor fi integrate pe platforma dedicată libertății de exprimare.

George Lăcătuş:

Prima dată a fost radio

În vara lui 1999, eram profesor suplinitor de limba engleză la o şcoală generală din Râmnicu-Sărat, un mic orăşel din Muntenia – nu Moldova, cum spun răutăcioşii şi cei de la TNR. Într-o urbe în care locuitorii ei nu reuşesc să umple nici măcar Stadionul Naţional, viaţa e monotonă. Eram într-un grup de prieteni, în care principalul scop era să omorâm plictiseala. Seara, vara, mergeam la film la grădina de vară. Îmi amintesc că într-o seară Cătălin, bunul meu prieten, nu a putut să meargă cu noi la film, deoarece era schimbul 2 la fabrica de frâne de maşină din oraş. A doua zi ne-am adunat la o terasă şi i-am povestit filmul. Nu-mi amintesc cum se chema. Oricum, fusese o porcărie, în care timp de două ore am băut bere. În schimb, i-am povestit filmul lui Cătălin la modul în care ne-am fi dorit noi să fi fost filmul. Ceilaţi prieteni au intrat în joc şi a ieşit o băşcălie maximă din care am râs vreo cu lacrimi 4 ore.

La finalul serii, în drum spre casă, prietenul meu Dan Vasile, care ultima dată lucra la TVR, mi-a zis ceva de genul: „Băi, George, hai să facem asta la radio?”. Era vorba de radioul local, care pe atunci se chema Radio Mediterana :D. Aşa am ajuns la radio, unde eu şi Dan trebuia să facem o emisiune gen „Gaiţele de la miezul nopţii”, pe care Viorel Gaiţă şi nişte prieteni de-ai săi o făceau cu mare succes la Pro FM în vremurile acelea.

Prima emisiune

Am fost praf. Varză. N-am reuşit să leg o frază. Eu trebuia să fiu dezinvolt, haios, glumeţ, să fac lumea să râda-n hohote. Îmi amintesc că înghiţeam în sec şi nu reuşeam să vorbesc. Îmi tremurau genunchii. Când am văzut aprins becul ăla roşu cu „On Air”, m-am blocat. A mai salvat Dan ceva din emisiune.

Ulterior, mi-am dat drumul şi am făcut câteva emisiuni mişto de tot. După câteva luni, fusesem promovat chiar realizator de emisiune. Aveam după amiaza de la 15.00 la 16.00 o emisiune care se chema „Tinerii şi problemele lor” :D. Invitam medici, preoţi, profesori de psihologie şi filosofie şi puneam în discuţie diverse teme. Lumea suna, punea întrebări, noi răspundeam, dădeam sfaturi… La început îmi amintesc că mi-am pus prietenii să sune. Stabilisem împreună ce întrebări să pună, la ce oră să sune. Asta până am început să am audienţă.

Bucureşti. Presa centrală. Primul ziar.

Am făcut radio vreo zece luni. Prin mai 2000, un emisar de la Centrul pentru Jurnalism Independent – CJI, a venit la primăria din Rm-Sărat, unde a stat de vorbă cu consilierul pe rromi al primarului, adică cu tata. I-a zis că e în căutare de tineri rromi care vor să devină jurnalişti în presa centrală. Că CJI o să selecteze zece tineri talentaţi, pe care ulterior o să-i pregătească în ale jurnalismului cu profesori americani, englezi şi romani.

În două săptămâni eram la Bucureşti, la sediul CJI, la interviu. Cred că au fost peste 120 de tineri romi care au aspirat la cele zece locuri. Am avut două atuuri importante: experienţa radio şi faptul că ştiam engleză. După cele câteva luni de cursuri intensive, am fost repartizaţi în redacţiile unor ziare centrale, radiouri şi televiziuni. Nu ştiu pe ce criterii s-au făcut repartizările. Unii au nimerit la Evenimentul Zilei (cel mai tare ziar din perioada aceea), unii la televiziuni sau radio. Eu am nimerit la Curierul Naţional. Sincer, fusesem cam dezamăgit. Vroiam Evenimentul Zilei. Dar m-am împăcat repede cu ideea şi am tras tare.

Primul articol dintr-un ziar central

În redacţia Curierului Naţional am ajuns în octombrie 2000. Pe 3 octombrie 2000, am fost la prima mea conferinţă de presă. ILGA (International Lesbian and Gay Association) venise în România foarte nervoasă, să ceară Parlamentului României să abroge articolul 200 din Codul Penal, cel care îi băga în închisoare pe gay. Am scris o ştire pe coloană de vreo 750 de semne. Până la forma finală am scris vreo 30 de variante. Am avut noroc cu Dollores Benezic şi Moninca Szlavik, care m-au învăţat să scriu. Ulterior, Dollores şi-a bătut capul cu mine, pentru că Monica fusese avansată redactor şef adjunct. „Dollo, ţi-l las moştenire pe Georgică”, i-a zis Monica, râzând.

În ianuarie 2001, am fost angajat. După trei luni de practică, am fost primul cursant din grupa de zece tineri care a primit un loc de muncă la un ziar central. Patronului de atunci, Valentin Păunescu, i-a plăcut de mine. Cică eram serios şi am demonstrat că vreau să rămân la ziarul pe care îl finanţa. În cele 3 luni de practică, am scris câteva reportaje bunicele şi nişte articole ok.

Am stat patru ani la Curierul Naţional, perioadă în care niciun alt intern care venise în practică nu a mai obţinut un contract de muncă. Îmi amintesc că veneau studenţi de la Facultatea de jurnalism care, în loc să înveţe să scrie, frecau menta. Dollo îi mirosea cel mai bine şi le spunea franc: tu ai venit doar pentru adeverinţa care îţi trebuie la facultate că ai făcut practică, nu? Le-o dădea şi le cerea să ne lase în pace.

george lacatusCotidianul. Marele Premiu pentru Presă Scrisă

În 2004, după ce Valentin Păunescu a murit, Curierul Naţional a încăput pe mâna fratelui acestuia, George Constantin Păunescu. Semnele nu au fost prea bune şi foarte mulţi colegi au plecat. Printre ei şi Dollores, care fusese cooptată de Caţavenci în noua echipă care relansa Cotidianul. După ce a fost numită şefă la secţia Social a noului Cotidianul, Dollores m-a recomandat lui Doru Buşcu, directorul ziarului, ca un reporter bun, care merită să facă parte din noua echipă. Cu o seară înainte de interviu, mi-am făcut opt cărţi de vizită dintr-o hârtie A4. Erau penibile. O hârtie simplă, pe care era scris numele meu şi numărul de telefon. Buşcu a luat cartea mea de vizită şi a zâmbit în stilul lui caracteristic. Mi-a urat bun venit şi într-un an de zile am dat totul pe teren, ca să arăt că ştiu cu balonul. În 2005, Cristi Grosu, redactor şef al ziarului Cotidianul pe atunci, m-a chemat la el în birou, mi-a zis că-i place ce şi cum scriu şi a decis să mă mute la secţia Investigaţii. Liviu Avram, redactor şef adjunct, coordona direct secţia Investigaţii. După un an de muncit împreună, perioadă în care tot ce ştiu despre cum se face o investigaţie ca la carte am învăţat de la Liviu Avram, am reuşit în 2006, la începutul anului, să scriu seria de dezvăluiri despre afacerile ilegale de la Loteria Naţională.

În 2007, la concursul organizat de Clubul Român de Presă, care atunci era condus de Cristian Tudor Popescu, am primit Marele Premiu pentru Presă Scrisă. Era un premiu acordat în premieră, pentru un demers jurnalistic de excepţie – aşa a fost caracterizată seria anchetelor despre Loteria Română.

O altă premieră a fost şi faptul că pentru prima dată în istoria presei din România (din câte ştiu eu) un jurnalist rrom a reuşit să câştige un asemenea premiu, în competiţie cu toţi ceilalţi jurnalişti din România. În 2006, cred că au fost vreo 400 de jurnalişti înscrişi la concurs. Un premiu CRP atârna greu la CV.

După ce am câştigat marele premiu al CRP, m-a chemat Doru Buşcu la el în birou. M-a felicitat şi mi-a dat înapoi acea carte de vizită penibilă. Mi-a zis că nu mai are nevoie de ea, că are memorat în telefonul lui numărul meu ;).

România liberă şi Evenimentul Zilei

Prin 2009, s-a rupt căruţa şi la Cotidianul. Am plecat atunci la România liberă. După trei ani, prin 2012, s-a stricat bunul mers al lucrurilor şi la România liberă. M-am dus la Evenimentul Zilei, unde am stat până în ianuarie 2014.

Digi24, România furată

De la începutul anului 2014 fac parte din echipa care realizează pentru Digi24 emisiunea România furată. În domeniul televiziunii, am luat-o de la zero.

În ultimii 6-7 ani, am asistat la cel mai crunt declin al presei din România. Cifrele legate de disponibilizări şi desfiinţări de ziare, radiouri şi televiziuni sunt crunte. Cine mai munceşte azi în presă se poate considera norocos. Epoca romantică a mass-mediei româneşti a apus.

Sper să apuc să mai trăiesc momente ca cele petrecute la Cotidianul, 2006 – 2009.

În memoria acelor zile, Viorel Ilişoi chiar a făcut o colivă pe care am mâncat-o la mine acasă 🙂

coliva Cotidianul

 

 

 

 

 

 

_____________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public. Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul “Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – septembrie 2015). Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org. Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.