ionela gavriliuJurnalista Ionela Gavriliu (31 de ani) are mai bine de un deceniu de experiență în media și tot de atâta vreme aude că presa este „pe cale de dispariție”. Citiți astăzi un text scris de ea pentru Blogul ActiveWatch despre cum face față acestui scenariu.

Așteptăm și alte povești ale jurnaliștilor pe adresa: freeex@activewatch.ro.

 

Ionela Gavriliu:

Nici n-am dat bine la Facultatea de Jurnalism, că deja a apărut zvonul că presa era pe cale de dispariţie. Începusem să cred că sunt eu urmărită de ghinion, că Universul se răzbună pe mine pentru că refuzasem să devin profesoară de limba latină, recitând copiilor versuri din Eneida şi având o viaţă de floare în seră: previzibilă şi plină de studiu. Şi, iată, sărisem din lac în puţ: acum urmam o meserie declarată deja în moarte clinică. Să ne înţelegem, era anul 2002, an la care astăzi ne gândim ca la unul din epoca de aur a jurnalismului românesc, în care bugetele presei scrise erau inimaginabil de mari, an în care se făceau genurile alea desuete din jurnalism: reportaje, anchete, relatări.

De atunci, nu a fost an în care lamentările despre starea deplorabilă a presei să nu atingă apocalipsa: gata, nimeni nu mai are nevoie de ziarişti, se duc naibii departamente, investiţii, deprinderi solide şi, inevitabil, nu se mai face presă cum se făcea. Ce bine mai era înainte! Acest „înainte” e cel mai mare duşman al jurnalismului românesc, deşi e binecunoscut faptul că „înainte” au fost şi şpăgi, şi jurnalişti care lucrau ca agenţi de marketing, şi şantaje, şi management inept şi multă prostie. La fel cum au fost idei măreţe, entuziasm, drag de meserie. Pun pariu că primul jurnalist din istorie, cetăţeanul cu gura mare pus de împăraţii Romei să strige deciziile cezarului în pieţele cetăţii eterne, a fost terorizat când au apărut tăbliţele de piatră şi informaţia a început să circule şi altfel. Ce s-o mai fi văicărit când a văzut Columna lui Traian, cel mai tare documentar din epocă, iar strigătele lui nu mai interesau pe nimeni. Nu, jurnalismul n-o să dispară. Doar că, spre deosebire de alte meserii, se transformă incredibil de repede.

Viitorul e iar o spaimă: ne înghite Internetul, se duce de râpă totul, puţoii ăştia de vin din urmă habar n-au cum se face treabă adevărată. Nimic mai fals. Personal, nu mi-e frică de viitor pentru că vreo doi ani de zile m-am jucat de-a doamna profesoară la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti. Şi ce să vezi, jurnalismul nu moare odată cu noi. Se nasc în continuare oameni deştepţi, conectaţi la tehnologie, curioşi şi dornici să facă treabă. Trebuie doar să le acordăm ceva încredere şi să-i lăsăm să facă şi ei ceva.

Din aceste motive refuz să mă gândesc la trecutul sau la viitorul jurnalismul în România. Se pierde din vedere esenţialul: meseria noastră este despre acum.

Lecţia asta am învăţat-o cu mult înainte de a face vreo şcoală sau de a lucra într-o redacţie. Singura mea legătură cu presa în copilărie a fost tataie. Tataie iubea oamenii. Şi cuvintele. Cum ar veni, oamenii se uitau în gura lui ca la Oracolul din Delphi şi era un lider de opinie redutabil. Născut la ţară dintr-o regretabilă eroare, tataie era un spirit universal, un cosmopolit făcut să combată. Discuta politică cu o nonşalanţă ce ar face să pălească de invidie marii analişti ai momentului, avea verb, atitudine, umor. Pentru el, treimea ziar-radio-televizor era sfântă şi tot ce apărea acolo era de netăgăduit. Purta mereu în buzunarul de la piept articole decupate din presa anilor ’90, pe care le scotea cu emfază de câte ori discuţia devenea aprinsă şi avea nevoie de argumente nimicitoare. Hârtiile subţiri se făcuseră ferfeniţă de câte ori le răsfoise în faţa auditoriului. Dacă nişte bucăţi de hârtie puteau face asta, atunci voiam eu să scriu cuvintele cu o asemenea putere.

 

ionela gavriliu 2Nu ştiu cum se face, dar am nimerit mereu în cea mai bună dintre lumile posibile ale presei. Şi există mai multe femei cărora le datorez cine sunt azi ca jurnalist. În anul III de facultate, am urmat un an în limba engleză la Centrul de Jurnalism Independent. MJ Bear, un om şi un jurnalist fantastic, m-a învăţat că cel mai important lucru în meseria asta este, pe lângă AP Style Book, reputaţia. Apoi, am scris o perioadă la Dilema Veche, singurul loc din presă în care am putut să folosesc în articole expresiile în latină pe care le învăţasem în liceu. Fără să se lege nimeni de mine că am aere de intelectuală. Doamna Magdalena Boiangiu mi-a dat în grijă cronica TV, apoi m-a pus să scriu un reportaj. L-am scris. Era despre industria video-chat-ului în România şi oamenii acelei redacţii, inteligenţi, modeşti şi plini de înţelegere mă tratau de la egal la egal. Făceau glume pe seama mea, spunând că nu voi putea să mă laud părinţilor cu primul meu articol important, dat fiind subiectul. Apoi am vrut cotidian. Şi am ajuns în departamentul Reportaj al Jurnalului naţional. Aici, Adriana Oprea Popescu m-a învăţat că nu trebuie să accept un refuz cu una cu două şi că timidităţile de pension nu-şi au rostul atunci când scrii pentru a ajuta copii autişti, oameni defavorizaţi, români nedreptăţiţi. Şapte ani am avut un hobby, nu un serviciu, dar situaţia financiară a ziarului m-a făcut să merg mai departe. Am ajuns la Digi24 şi am trăit şocul televiziunii. Acum, mă dezmeticesc şi învăţ în continuare de la cei mai buni în jurnalismul TV, la emisiunea În premieră cu Carmen Avram.

Nu de puţine ori am vrut să renunţ, dar când că simţi că schimbi chiar şi cu un milimetru viaţa cuiva, te răzgândeşti. Şi, în timp ce încerc să schimbi în bine lumea din jur, aşa cum poţi, m-am schimbat la rândul meu. Sunt departe de floarea de seră care învaţă limbi moarte şi are idei radicale despre lume şi viaţă. Nu ştiu ce va fi peste 5 ani, peste 10 ani, dar ştiu că jurnalismul va exista într-o formă sau alta. Şi eu, dacă mă mai ţin nervii, stomacul şi sufletul, o să fac tot asta. Vorba latinului, cât respir, sper.

 

 

 

_________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public. Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 de euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul „Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – septembrie 2015). Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org. Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *