8Irina Munteanu (40 de ani) a scris reportaje pentru publicaţiile: „Privirea”, „Evenimentul Zilei”, „Dialog textil”, „Olivia”, „Money Magazine”, „Jurnalul Naţional”, „Lumina”, „InfoLife”. Momentan este jurnalist freelance și, la fel ca mulți alții, se gândește să renunțe la presă. De ce nu este așa ușor, aflați din materialul următor, scris de Irina Munteanu pentru Blogul ActiveWatch.

Așteptăm și alte povești ale jurnaliștilor pe adresa: freeex@activewatch.ro. Cele mai interesante astfel de relatări vor fi publicate pe blogul nostru și vor fi integrate pe platforma dedicată libertății de exprimare.

 

Irina Munteanu:

Nu regret că am ales această cale, chiar dacă acum, când nu-mi găsesc serviciu şi nu ştiu în ce parte să o iau, îmi este foarte greu. Mi-am îndeplinit un vis, aşa că acum pot să renunţ la el şi să fac altceva. Ca să faci reportaj ai nevoie de timp şi de bani, spre deosebire de a scrie editorial. Cum nu cred că voi mai avea nici timp, nici bani pentru a face reportaj, ceea ce îmi rămâne e să scriu, din când în când, pe Facebook.

 

Autorii de reportaj, pe cale de dispariţie (?)

Nu m-am gândit că fac parte dintr-o specie pe cale de dispariţie. Poate că lumea nu mai are nevoie de poveşti consistente şi se mulţumeşte cu bucăţele de pe facebook, pe care le îmbină după voie. Problema e că e posibil ca din acest puzzle să lipsească informaţii esenţiale şi cei care construiesc să nu realizeze acest lucru. Sau ca în puzzle să intre informaţii false.

Ca femeie ce scrie reportaj, ai avantaje şi dezavantaje, evident. Eu în redacţia Jurnalului, unde am lucrat multă vreme, nu m-am simţit nici ameninţată, dar nici protejată pentru că sunt femeie, iar ăsta a fost un lucru foarte bun. Nu am fost îndepărtată de la anumite subiecte pentru că sunt femeie şi nici nu îmi amintesc să fi fost obligată să fac un subiect pentru că sunt femeie.

Poate că cineva din afară ar fi tentat să creadă că femeile au un stil mai dulceag, mai blând, însă eu nu sunt aşa. Nu îmi plac patetismele şi poate sunt un pic mai directă şi mai dură decât unii bărbaţi. Adevărul e că nu mi-am pus niciodată această problemă, că mi-e mai greu sau mai uşor să fiu în presă pentru că sunt femeie. Iar în ceea ce priveşte ce a zis Cristoiu (vorbind despre angajate media în termeni de „fătucile din presă”) şi ce a zis CTP („femeia nu e om”), cine îi bagă în seamă?

 10

Ce am învăţat

Meseria m-a învăţat şi să îmi depăşesc obiceiurile, pentru a nu-i ofensa pe oamenii despre care voiam să scriu. Aşa am ajuns să mănânc cu lingura de aluminiu (ceva ce urăsc) la un praznic în Oltenia, pentru a face acest reportaj: LINK.

Am fost şi detectiv, atunci când Marius Tucă a vrut neapărat interviu cu femeia care a găsit în pivniţa casei unde a locuit Cioran manuscrisele acestuia şi a devenit astfel viitoare milionară în euro. Îi ştiam numele şi că este în proces. Am găsit documentele procesului pe internet şi i-am aflat astfel adresa. Apoi m-am gândit că, dacă noi avem „Pagini albe”, trebuie să aibă şi ei „Pages blanches”. I-am căutat numele; erau două Simone Baulez. Am intersectat cu adresa şi am rămas cu un număr. Era chiar numărul ei de mobil. Mi-a răspuns şi aşa am ajuns eu să trăiesc una dintre cele mai minunate experienţe ale vieţii mele: să ajung la Paris. (LINK)

Dar când a fost vorba să vizitez o „vrăjitoare” pentru a arăta că nu plăteşte impozite pentru banii pe care îi ia de la fraieri, nu a trebuit să îmi fac nici un fel de curaj, spre deosebire de alte colege, care erau undeva la limita între a crede şi a nu crede, a se teme sau nu de „vrăjitorii”. Eu am lăsat-o pe femeie să-şi facă numărul, fără să o contrazic, doar iscodind-o, şi a ieşit un reportaj amuzant: LINK. La o săpătămână după ce articolul a apărut, deschidere de ziar, m-a sunat fiica „vrăjitoarei”si m-a ameninţat că, dacă nu „erectrifichez”, voi păţi ceva rău. A intervenit si protagonista articolului, spunându-mi să „corentez”. Mi-a trebuit ceva timp sa înţeleg că ce ziceau ele n-are legătura cu electrificarea şi curentul electric, ci cu o rectificare sau o corectare.

 

În copilărie

Aveam un carneţel în care făceam cronici despre meciuri de fotbal. Scriam echipele, notam în timpul meciurilor ce se întâmplă. Am scris pentru Jurnalul Naţional despre un meci de fotbal jucat de echipe de fete şi atunci mi-am amintit regulile şi terminologia, pe care le stăpâneam când eram copil. În rest, scriam compuneri cerute de la şcoală, poezii, aveam un jurnal în care scriam codificat, să nu înţeleagă mama.

În copilărie voiam să fiu profesor, după modelul părinţilor mei. Însă mai târziu, prin clasa a XI-a, m-am hotărât să devin jurnalist. Decizia a venit după ce am văzut serialul „Moştenirea familiei Guldenburg”. Era acolo o ziaristă care mersese la Paris să-i ia interviu lui Alain Delon. Jurnalismul promitea să fie mai mult decât o profesie, promitea să fie un mod de a cunoaşte lumea, o aventură. Şi a fost.

Am făcut Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, am vrut să cunosc oameni noi şi să scriu despre ei. Pentru mine, a face această meserie a fost un mod de a cunoaşte lumea într-un mod profund. De multe ori, ideile de reportaje mi-au venit din pură curiozitate; din dorinţa de a afla mai multe despre un subiect de la specialişti. Un exemplu este seria de trei articole în care am încercat să aflu de ce au nevoie oamenii să danseze (LINK, LINK, LINK).

 6

Cum m-am apropiat de reportaj

Cred că m-am apropiat de reportaj pentru că sunt fanul detaliilor. Ceea ce am întâlnit în drumul meu m-a făcut să mă îndrept spre această specie, care este atât de generoasă, atunci când vrei să povesteşti ceva. Îmi amintesc de o zi în care şeful meu de la Evenimentul Zilei, Ion Năvălici, m-a trimis pe teren să scriu despre un miting al şoferilor. M-am urcat într-una dintre maşinile participanţilor şi am început să-mi notez ce văd şi ce aud din stradă. La un moment dat, un bărbat ce băuse bine a spus ceva la adresa şoferilor. Când am ajuns în redacţie, şeful mi-a zis: „Ce noroc ai avut că a apărut beţivul ăla!”. Dar nu era vorba despre noroc. Ci despre o tehnică: aceea de a căsca ochii, urechile, iar uneori şi nasul.

Talentul meu, dacă e să am unul, nu stă în a aranja bine cuvintele, ci în a observa amănuntele. Pe când lucram la Evenimentul Zilei, Eugenia Cristea, şefă peste Social şi Sănătate, şi-a dat seama de acest lucru şi mi-a zis că aş putea să scriu în fiecare zi câte un articol doar povestind despre ce am văzut venind de acasă până la serviciu.

 

Oameni care m-au influenţat

Îmi place să citesc cărţi de călătorie: Steinbeck – Călătorie cu Charlie, Jurnal rusesc, Ilf şi Petrov – America fără etaje, Henry Miller – Colosul din Maroussi. Îmi plac cărţile de ştiinţă, de exemplu cele scrise de neurologul american Oliver Sacks. Poeţii mei preferaţi sunt Gellu Naum, Rimbaud şi Rilke. Îmi place un stil frust, aproape lipsit de podoabe, dar poetic, care presupune asocieri inedite, şi îmi plac operele care au o structură puternică.

Un model de articol rămâne pentru mine cel despre un experiment realizat de Washington Post cu Joshua Bell cântând la metrou. (LINK)

Dintre cei care mi-au fost colegi, m-a influenţat Viorel Ilişoi, de la care am învăţat cum să cauţi printre cuvinte cu răbdare, pentru a-l găsi pe cel mai bun.

 

Subiectele de reportaj preferate

Nu îmi pot da seama câte reportaje am scris, poate o sută, poate mai multe. Subiectele preferate au fost cele care m-au dus într-o lume pe care nu o mai explorasem până în acel moment. Aşa a fost de exemplu cazul cu articolul despre etnobotanice, care m-a dus de la cabinetul unui profesor de la Facultatea de Farmacie în laboratorul poliţiei, pentru a înţelege în final că efectul etnobotanicelor stă în substanţe de sinteză şi nu în adaosul inofensiv de plante. Nu am refuzat niciodată un subiect, oricât de insignifiant sau plictisitor mi s-ar fi părut. Din orice subiect, cât de mărunt, am aflat ceva nou.

 

Calităţi necesare: răbdare şi rapiditate

Am fost dată afară de la Jurnalul Naţional când n-au mai fost bani să ne ţină. După cinci luni în care nu ne-au dat salariile, ne-au dat afară, dar ne-au dat şi banii.

Cât am lucrat la Jurnalul, mi-a plăcut combinaţia de articole documentate, scrise şi trimise la zi cu articolele documentate timp de zile, săptămâni, luni. Îmi amintesc o zi când am plecat la inundaţii; am stat o zi întreagă în ploaie, până blugii au început să cadă de pe mine de greutatea apei, am vorbit cu oamenii din vreo două sate, apoi, aşa udă, am stat într-un birou rece de la primărie, am scris şi am transmis. Am petrecut însă şi zile nesfârşite cu ochii în calculator, când am început să mă documentez pentru o serie de articole despre studiile clinice de medicamente realizate pe oameni. Am luat la rând toate studiile ce se făceau atunci în România, adunate, ca toate studiile clinice din lume, pe clinicaltrials.org, am aplicat grila unui studiu clinic corect, pe care o aflasem de la Agenţia Naţională a Medicamentului, şi am descoperit un studiu făcut ilegal la Iaşi. În urma anchetei mele, doctoriţa care făcea acel studiu a fost dată afară.

Îmi lipseşte acest ritm, însă sunt deja resemnată.

 

Un subiect ce mă bântuie

Un articol pe care mi-ar placea să îl documentez este despre şcoala copilăriei mele pusă în oglindă cu cea de azi, în acelaşi sat. Eu am ajuns, în clasa a VI-a, la olimpiadă naţională de matematică, pentru că am avut şansa de a avea un profesor extraordinar. Din şcoala aceea şi din satul acela au plecat la facultate o mulţime de copii apropiaţi de mine ca vârstă. Ce se întâmplă acum? Profesorii sunt foşti elevi mediocri, cu şcoala făcută la distanţă. Ce şanse mai au copiii aceia?

 

Emoții şi reportaje

Mă tem de spaţiile strâmte, de aceea nu m-aş duce să fac niciodată un reportaj într-o mină. Mai am şi o altă temere, aceea de oameni noi. Până acum însă, am reuşit să o depăşesc.

În 2011, încercând să îmi depăşesc temerile (de avion, de necunoscut, de limba engleză), am plecat în Norvegia, unde am avut privilegiul să documentez un articol despre singura închisoare ecologică din lume. (LINK)

 Îmi place informaţia seacă, contextul, dar îmi place şi atmosfera; îmi place, ca cititor, să mă pun în pielea altcuiva şi să râd şi să plâng cu el. Un reportaj bun e combinaţie de informaţie şi emoţie, cred eu.

Am emoţii şi acum, când trebuie să mă întâlnesc cu cineva pentru un articol. De curând, am publicat acest articol: LINK. Când i-am dus ziarul, doamna arhitect mi-a mărturisit că se temea, înainte de a ne întâlni, că lucrurile nu vor decurge prea bine şi că aproape îi părea rău că acceptase. Surpriza ei a fost că am făcut-o să se simte în largul ei şi că am pus întrebări bune, care i-au dat idei şi teme de gândire. I-am mărturisit că şi eu am avut emoţiile mele şi că le am tot timpul şi după atâţia ani de presă, iar ea mi-a spus că e un semn că îmi pasă şi de aceea îmi ies bine articolele.

La o şcoală de vară organizată de BIRN în Novi Sad, un profesor american de jurnalism, Don Ray, ne-a spus că jurnalistul nu trebuie să ştie totul, însă trebuie să ştie să întrebe şi să afle. Eu cred ca trebuie să ai un bagaj serios de cultură generală; în plus, trebuie să îţi faci o predocumentare temeinică. Când pui întrebările, nu poţi să pleci cu mintea goală. Empatia ajută şi ea foarte mult. Când a trebuit să scriu un articol despre primul preot din Bucureşti care ţinea slujba în limbajul surdo-muţilor, vorbeam cu el, îl ascultam şi mă gândeam ce îi lipseşte în această postură diferită. Aşa mi-a venit ideea să îl întreb dacă nu îi lipseşte faptul că nu cântă în timpul slujbei, pentru că ştiam că pentru mulţi preoţi vocea este motiv de fală. Răspunsul a fost uimitor: „Nu. Pentru că sunt afon.”

Cred că jurnalistul trebuie să creeze şi empatie în societate. El povesteşte despre un fel de oameni altor feluri de oameni, îi face să înţeleagă că există mai multe moduri de a fi pe pământ. Acesta este rolul reportajului.

 (Irina Munteanu)

 

9

 

 

_________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public. Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul “Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – septembrie 2015). Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org. Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.
 

This article has 6 comments

  1. Viata unui om. Viata ta. Vezi, nu intereseaza prea milta lume. Im viata esti singur. Cauta pe cineba sa-ti raspinda la intrebarea: de ce mi se intsmpla mie. Continua cu reportajele. Te linistesc. Bafta si dpor in tot ceea ve gaci
    .

  2. Eu cred ca nu ar trebui sa te resemnezi, ci sa continui sa faci reportaj. Se vede si ca iti place si ca ai talent. Ti-am citit cateva, te-am vazut si la lucru. Asa cum spui, reportajul imbina informatia cu emotia, fara a fi patetic. Esti genul de jurnalist caruia i se simte lipsa in ultima vreme. Pana la urma, cred ca se va gasi un jurnal serios pentru tine. Nu e nevoie sa renunti, chiar daca vei mai face (si) altceva. Succes!

  3. Buna ziua Doamna Munteanu,
    as dori sa va contactez; ma puteti ajuta cu o adresa de e-mail ?

  4. Doresc să vă mulțumesc pentru articolul scris în legătură cu mine.
    Din păcate ,,Am fost mințit și mi-au fost puse bariere peste tot unde am încercat să dovedesc adevărul.”
    Totul a plecat de la patriarhia română cât și de la avocată decedată,,Paula Iacob.”
    Dacă vom avea posibilitate a să vorbim, vă voi povesti mai multe.Am început cu mult timp a-mi scrie memoriile după care doresc să le încredințez cuiva cu har în ale scrisului pentru o carte.
    Șțiu că fiul lui Dimi Lecca este jurnalust și a practicat banchetul dar să înțeleg că nu la nivel de echipă de top.Sunt multe de spus despre Dimi , ceeace adevărul îl știu numai eu deoarece am avut camerele apropiate .Eu în cameră în care am crescut de la naștere și el în fosta croitorie a casei transformată pentru el.Totul a plecat de la mama lui Mariana Lecca.
    Sunteți singura căreia îi voi spune deoarece a-ți pus o întrebare în reportaj, ceva în sensul ,,Ce urmărește Dimi Lecca de a dat răspunsuri eronate și neadevărate la adresa mea. ”
    Poate dacă veți mai veni la Brașov mă căutați.
    Sărutmâinile!
    Și multă sănătate dumneavoastră și familiei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.