ambrus.belaAmbrus Béla (52 de ani), jurnalist din spatele platformei DomnulePrimar.ro, scrie astăzi pe blogul ActiveWatch despre cum (nu) s-au adaptat mass-media românești la progresele/ schimbările tehnologice și sociale, și despre cum afectează asta condiția și percepția (asupra) jurnalistului în societate.

Așteptăm și alte povești ale jurnaliștilor pe adresa: freeex@activewatch.ro. Cele mai interesante astfel de relatări vor fi publicate pe blogul nostru și vor fi integrate pe platforma dedicată libertății de exprimare.

 

Ambrus Béla:

Gem forumurile de discuții dedicate presei despre utilizarea noilor tehnologii. Cum să-i aduci utilizatorului informația în timp real. Pe Pericope. Mirkat. Snapchat. Blab. Canale de televiziune au început să producă deja content direct pentru WazzApp. Cică 50 la sută din trafic este pe content video în cazul utilizatorilor de smarturi. Ce se mai întâmplă pe Netflix? Utilizarea de app-uri va prevala consumului video? Terminalele smart și tabletele devin calea de acces la informație, social media mijlocește procesul, dark-social-ul pune umărul, homepage-ul piere și landing-page-uri devin cele ale articolelor distribuite pe varii media online.

Facultățile de Jurnalism au pierdut ritmul. Nici o noutate aici. Înseși publicațiile au pierdut ritmul. Niște ziariștii britanici discutau deunăzi aprins cu niște colegi americani la un webinar despre media cauzele pentru care presa tradițională moare văzând cu ochii. Au dispărut X titluri de pe piață, Y ziariști au rămas șomeri. Ceilalți replicau că există sisteme alternative de a face presă. Platforme inovative, rețete individuale etc. Însuși Google s-a schimbat și se cutremură de viteza cu care se schimbă transmiterea de informații. Și încearcă să se adapteze.

Pe un podcast, niste jurnaliști explicau cum anume ajung ei la cititori. Prima dată realizează materialul video. Îl trimit online colegilor dintr-o altă localitate, aceștia îl editează, îi atașează reclamele. Și îl retrimit corpului redacțional. Pentru o știre – nu cine știe ce – lucrează o duzină de oameni: vreo 8 reporteri, 2 editori, 2 editori multimedia. Se extrage și textul. Intră în joc cei care se ocupă de SEO și de marketing. Se stabilesc cuvintele cheie. Mesajul este șlefuit nu doar pentru utilizator, ci și pentru motoarele de căutare. Se atașează „gadgeturi” gen infografice, slidesfelfuri, e-book-uri gratuite, referințe, linkuri utile. Totul se pune pe site: text, foto, video. De fapt, de aici începe partea mai grea: diseminarea. Pe blog, pe YouTube, pe Facebook, pe Twitter, pe LinkedIn, pe Instagram, pe Pinterest, pe alte medii.

Feedback-ul este moderat cu atenție. Cercetările din ultimele luni au relevat că cititorul nu are chef de „bălării”, de păreri neavizate ce diluează discuția, însă apreciază opiniile civilizate și exprimate constructiv. Dar toate astea nu se întâmplă la noi.

La noi, lucrurile au mers oarecum liniar. După vreo doi ani în care presa a reușit să se împartă în pro și anti FSN, a urmat epoca Ion Cristoiu. Cu OZN-uri, broscuțe fosforescente, violatorul de pe calul alb de sub apeductul modern, găina care a născut pui vii, ciinele care și-a împușcat stăpânul. Adrian Sîrbu a preluat ștafeta și a dus-o în sectorul „video”, cu violuri de babe, pedofili, maneliști, accidente sângeroase, ambalaje blocate în rect, penisuri blocate în alte cele, elogiul adus prostiei și sordidului cu „Crucișătorul” dizlocuind ficțiunile celor trei ediții cotidiene ale Evenimentului Zilei. Pro, da’ mulți! – aveau să zică unii. Nici Roșca Stănescu n-a stat însă cu mâinile în sân! Avea să arunce în derizoriu orice tentativă de a mai face presă de investigație. „Norma” de o anchetă pe zi din redacțiile Ziua & Co avea să netezească și mai tare drumul spre ceea ce a urmat oarecum firesc: OTV. Adevăratul putregai al societății, cu curve, hoți, criminali, deranjați psihic, avea să facă agenda știrilor. Iar obiectivul declarat al lui Dan Diaconescu: otevizarea României.

Și, când părea aproape incredibil ca presa să se mai poată scufunda, au intervenit acoperiții. Un colonel aici, niște postaci mai colea, tot dichisul. Dintr-ăia de te învață că votul este antidemocratic, că Parlamentul dă lovituri de stat, „Căcărău” a făcut ceva cu „Varanul”, că abuzul este normal, că a te urina pe Constituție și legi, pe Parlament sau pe Guvern este necesar. O „agenție de știri” titra la data apariției Eurostatului ce clasa economia României pe creștere: „Comuniștii au distrut economia. Nu mai contează, nu se mai poate face nimic”. La un sfert de secol de când nu mai există comuniști, și pe date verificabile. Citate, dar mistificate. „De dreapta”, cum ar veni.

Cam toate „rețetele de succes” din presa românească au însemnat câte un șut în dos, însă nici un pas înainte. Așa încât presa autohtonă „a arătat chiar tot”, „nu se mai poate face nimic”, „vei rămâne șocat”! Și, cum altfel să rămâi?

Ne spune însă Samuel Caraliu, pe baza unui studiu – Dot RO Content Quality – pentru 2015-2016. Ei bine, „n-o să-ți vină să crezi”: „românii” vor (totuși) ca informația să fie demnă de încredere și obiectivă și să aibă acces rapid la ea. Ca atare, de unde se informează ei? Pai, de pe siteurile magazinelor, de pe siteurile companiilor, de pe bloguri, un meritoriu loc 4 revenindu-i presei! La concurență cu ONG-urile. Chiar și așa, presa românească reușește să-și satisfacă cititorii în proporție de 50-60 la sută. Adică 35 la sută din ceea ce se citește nu este obiectiv, 40 la sută sunt materiale prost scrise, jumătate nu oferă informația căutată, peste 50 la sută sunt incomplete din punctul de vedere al informației, nici jumătate nu sunt demne de incredere. O spune cititorul. Că, din fericire, atâta percepe. Dar realitatea e și mai cruntă, văzută din interiorul industriei. Deci, cum să nu-ți dorești să lucrezi în presă? Îți crește inima văzând atâta apreciere.

Dincolo de interesul utilizatorului, ar mai fi și „interesul” celui care scrie. Nu-i așa, jurnalistul e și el om, vrea să vadă că mesajul e bine receptat, de cititor, de societate, de colegi. Hai să nu punem la socoteală că timpul mediu alocat citirii unui articol de presă a ajuns la 10 secunde, că propriu-zis textul nu se mai citește, ci se „scanează”. Dar, dincolo de asta, orice opinie exprimată, orice bucățică de informație transmisă înseamnă automat și asumarea celor mai crunte înjurături, amenințări cu moartea, urări de a face cancer, flegme în cap etc. etc. Iar pentru astea ai nevoie de „stomac”.

Mediawrite observa că, la noi, textul este încă vioara întâi, consumul de video nereușind să ajungă nici la 10 la sută din conținut. Tot Mediawrite observa și că traficul cumulat al primelor 10 bloguri de nișă îl depășeste pe cel al marilor siteuri de știri românești. Deci, nu ca n-ar fi vorba și în conținutul unora și al ălorlalți despre chiloți și cum te vindecă laptucă de cancer sau cum te izbăvește Arsenie Boca, ci doar că blogurile de nișă transmit informația mai bine structurată și mai „credibil” decât o fac siteurile „de știri”.

Ca sa rezum, presa noastră cea de toate zilele a devenit un mediu morbid. Un soi de microcosmos jegos al societății în care trăim. O grămadă de forme stupide fără nici un fond. O maimuțăreală întârziată a schimbărilor din alte părți. O giugiuleală și o pupare în dos a Puterii, oricare ar fi aceasta. În rest, oricine poate face un exercițiu simplu. Data viitoare când vedeti un titlu de tipul „Ce se întâmplă în organismul tău când mănânci sâmburi de pepene”, dați-i lui Google să traducă în câteva limbi europene titlul și faceți căutările aferente. Surpriza va fi garantată. Același articol îl veți regăsi și în presa din Ungaria, și în presa din Austria etc. etc. Credeți cumva că în redacțiile de pe continent s-a luat decizia de a publica același articol, cu aceeași poză și același conținut, în același timp? Și vorbim doar despre sâmburii de lubeniță. Extindeți povestea și la criza din Grecia, să zicem, și veti avea o mirare și mai profundă. Și poate un semn că presa noastră are probleme mari de tot.

Every Page is Page One – a fost titlul unui recent webinar de peste ocean. Cum, cum nu, pe acolo, lumea din media pare încă preocupată de propria menire: să informeze. Să furnizeze consumatorului informațiile de care acesta are nevoie, în timp real și într-un format cât mai comod pentru el. Discută despre faptul că materialul video nu va mai sta pe orizontală, că utilizatorul nu are de ce să-și chinuie încheietura. Între timp, la noi, totul rămâne „uluitor”, „șocant”, „lovitura dură”. Chestii gen „Cum și-a mințit Ponta câinele” și alte asemenea, cum a eclipsat prima doamnă pe nu-știu-cine, ce a gândit Udrea. Iar cei care nu sunt de acord cu cele enunțate devin „comuniști”, „bozgori”, „cretini”, „pro ruși”, „handicapați”. Și nu fără motiv. Iar motivul, ca de obicei, sunt banii. Anume, cine plătește, cât, și mai ales pentru ce anume plătește. Printre toate astea, a face presă în mod onest a devenit cumva doar o rețetă pentru luzări. Sau o fericită excepție.

Și-acum, scuipați – rogu-vă – și aici.

 

 

 

 

 

 

 

 

_____________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public. Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 de euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul “Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – septembrie 2015). Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org. Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *