Sursa foto: Feliciano Tisera

Sursa foto: Feliciano Tisera

Vlad Odobescu (32 de ani) este jurnalist, membru al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație și iubitor de reportaj. A lucrat fix cinci ani la Evenimentul Zilei și crede că i-a prins bine. După aia s-a apucat să facă tot ce-i trece prin cap, cu fel de fel de burse și granturi. Printre altele, a fost Balkan Fellow for Journalistic Excellence și cel mai recent, Hubert Humphrey Fellow la Cronkite School of Journalism în Phoenix, Arizona. A colaborat cu New England Center for Investigative Reporting din Boston și a petrecut șase săptămâni în redacția Center for Investigative Reporting din California. Unii colegi i-au recomandat să iasă la pensie tot cu o bursă, dar nu ia încă în considerare varianta asta. În 2013 s-a apucat de un master în antropologie la SNSPA, pe care speră să-l și termine la un moment dat. Mai jos, o parte din povestea lui, spusă chiar de el, pentru Blogul ActiveWatch.

Așteptăm și alte povești ale jurnaliștilor pe adresa: freeex@activewatch.ro. Cele mai interesante astfel de relatări vor fi publicate pe blogul nostru și vor fi integrate pe platforma dedicată libertății de exprimare.

 

VLAD ODOBESCU:

 

“Ce caut eu pe-aici

 

N-aș fi putut trăi printre oameni fără jurnalism. Pe la 8-9 ani, sufeream deja de timiditate cronică. Eram îngrozit când mama mă trimitea la magazin după pâine sau oțet, pentru că urma să dau ochii cu o vânzătoare dotată cu bonetă albă, apoi să-i zic „Săru’ mâna”, să-i cer ceva, să-i dau banii, să țin punga, să iau restul, să zic mulțumesc, să ies. Pe drum, rememoram etapele acestui ritual, dar îmi urca un nod în gât și uneori nu reușeam să duc povara până la capăt. Mă duceam până la colț și acasă mințeam că am găsit închis, și toți ai mei știau și mă iertau. În liceu mi-am făcut câțiva prieteni și făceam cam tot ce făcea gașca, dar nu eram niciodată printre ei cu adevărat. Puteam simula uneori răceala și cruzimea adolescentină și glumele, puteam să beau și să fumez, dar cam atât. Mă speriam și mă întorceam printre desenele mele. Erau reprezentări oarecum fidele ale unor oameni, aveau ochi și nas și riduri, dar niciodată nu păreau vii.

Am dat la Jurnalism, unde urma să scriu despre ființe umane. Aveam să mă perfecționez în arta imitării trăirilor lor, să mă vindec astfel de timiditate. După aia aveam să scriu, pentru că asta făceau oamenii deștepți. Titluri și șiruri de cuvinte dedesubt, plus o poză. Ziare citeam, cam cât de greu putea fi? Era un plan idiot și eram conștient că nu pot să-i zic asta profesorului Daniel Condurache atunci când ne-a întrebat pe toți ăia din anul I „Ce căutați voi aici?”. Era prima „lucrare de control” la Jurnalism, doar că până atunci eram obișnuit să am de scris doar despre ce gândeau și plănuiau alții. Profesorul Condurache, cunoscut deja printre noi drept „Boieru”, purta un palton peste umeri, fuma mult și m-a speriat. Nu mai țin minte ce-am scris, probabil ceva despre viitoarea mea contribuție la crearea unei lumi mai bune.

A fost prima dată când m-am gândit că poate trebuia să o ascult pe mama și să dau la Română-Engleză. A doua oară m-am gândit la asta atunci când Boieru ne-a trimis să aducem câte o știre până la sfârșitul cursului. Nu-l interesa de unde: putea fi accident sau coadă sau arestare. După aia am tot avut ocazii să mă gândesc la cât de bou am fost cu Jurnalismul. Se lăsa cu interviuri și reportaje, chestii de neconceput.

N-am vrut să mă duc la Opinia Studențească (www.opiniastudenteasca.ro), dar m-am dus. Era flatant că cineva mă credea în stare să scriu articole. Apoi am rămas, pentru că mi-a plăcut redacția, o cameră de vreo 20 de metri pătrați, cu o masă lăcuită în mijloc și patru calculatoare aliniate lângă perete. De la geam se vedea Parcul Voievozilor și o bucată din clădirea rotunjită a Bibliotecii Centrale Universitare. Fumam la fereastră când nu fumam înăuntru, pentru că ziariștii fumau.

Scriam puțin și prost, dar eram acceptat pentru că păream de treabă și stăteam târziu prin redacție. Uneori scriam tablete, mici bucăți de literatură pe care n-aș vrea să le recitesc, sau reportăjele de atmosferă. Primul reportaj mai mare a fost despre urmașii sindicalistului Virgil Săhleanu, ucis în 2000 la comanda patronilor de la Tepro Iași. La șase ani după aceea, noul șef al sindicatului îmi povestea despre cum noii proprietari indieni nu voiau să le ofere angajatelor cadouri de 8 Martie, iar eu mă gândeam că n-o să mă țină bateria reportofonului. S-a oprit la un moment dat, dar am continuat să ascult. Începeau să mă intereseze cu adevărat oamenii și ale lor.

Sursa foto: Codrin Prisecaru

Sursa foto: Codrin Prisecaru

Câteva luni mai târziu aveam să ajung în redacția „Evenimentului zilei”, nici acum nu știu exact cum și de ce. N-am prins vremuri romantice în presa centrală, nu m-am îmbătat niciodată la vreo cârciumă de lângă redacție, între două paragrafe, și mai ales n-am purtat niciodată vestuță. EVZ era încă în faza tranziției spre corporatism. Redactorul nostru șef avea cele mai faine cămăși din presa românească, îl admiram pentru asta. Mâncam șnițele cu pilaf la caserolă, scriam despre autobuzele bucureștene din care se fura cel mai mult la acea dată, adunam date pentru infografice, stăteam târziu și admiram paginile înșirate ca rufele pe un perete.

Am sabotat, în destule momente, lista de priorități a ziarului; inclusiv atunci când lucram pentru secția Eveniment. Dacă aveam de ales, mergeam pe subiecte mici și mijlocii. Decât să mă ocup de sinucideri și arestări, preferam să scriu despre un polițist căruia sătenii i-au făcut statuie ca să-l convingă să nu plece sau despre un șomer care a câștigat pâine pe viață la Bacău sau despre un fost spărgător care ajunsese să-și joace propriul rol într-un clip al Poliției. În primul rând, eram conștient că n-am aceeași viteză de reacție și suficientă experiență pe un domeniu anume pentru a putea scoate repejor ceva relevant dintr-un subiect mare, și erau destui colegi în stare să radă un subiect de genul ăsta în câteva ore. Apoi, găseam în poveștile mărunte miez, puteam să mă scufund în voie. Cred că lumea nu e decât o colecție de miliarde de povești mărunte. Când nu li se reamintește acest simplu fapt, oamenii privesc peste capetele din mulțime și trag concluziile convenabile, iar după aia scriu pe Facebook.

Mă fascina felul în care povesteau personajele mici și mijlocii: unii se scufundau în trecut și ieșeau la suprafață cu dialoguri proaspete, alții aveau amintirile la dospit și extrăgeau din ele concluzii. Aveau umor sau erau acri, erau buni sau ticăloși, dar erau mult mai umani decât portretele mele din copilărie. Înțelegeam, nu mai aveam de ce să imit. Prin exercițiile astea de empatie am descoperit chestii despre mine și mi-a fost mai puțin frică.  

Am plecat de la EVZ în 2011. De atunci și până acum s-au prăbușit ziare, s-au întors dinozauri, dar presă s-a tot făcut.

„Hai diseară pe la Baricade, să discutăm despre starea presei”, îmi zice uneori un prieten, poate cel mai ziarist dintre toți. Bem bere și vorbim despre cine s-a mai dus în PR, care și-a făcut firmă, care mai moare de foame. După aia râdem de harfele culese de pe la oamenii cu care am mai stat de vorbă în ultima vreme, foști baroni locali, șefi de scară sau șomeri. Harfele sunt zicerile alea pe care nici nu trebuie să le notezi undeva ca să le treci după aia în articol, sunt pline de miez sau fără de sens, dar mereu amuzante. Vin când nu te-aștepți și se duc direct în sertărașul special pe care fiecare dintre noi îl ține deschis, că altfel n-ar avea rost.

E nevoie aici de un exemplu. În ziua în care s-a anunțat că la Deveselu se va construi un scut anti-rachetă, presa a asistat răbdătoare la ceremonia cu steaguri și soldați și comandanți și primari și limuzine desfășurată în baza militară, apoi s-a împrăștiat prin sat, ca să vadă ce zic locuitorii din Deveselu despre americani și rachete. Noi am nimerit primăria și acolo era un singur funcționar de la Starea Civilă, roșu la față, cam aghezmuit. S-a bucurat când ne-a văzut, ne-a zis că el știa că o să fie scut la Deveselu, iar când sunau oamenii cu felurite treburi administrative, îi venea să rupă secretul militar și să răspundă cu formula: «Alo, aici Primăria Deveselu Air Force One!»”. Aia a fost o harfă și a fost titlu de pagina 1, pentru că zicea mai multe despre scutul de la Deveselu decât ar fi putut zice toți șefii de stat și de oști. Există harfe și nenumărate întâmplări serioase, există curelari care încă doresc să facă turul Europei cu bicicleta (http://exarhu.ro/un-curelar-biciclist-un-padurar-un-brad-cristofor-columb/), și toate lucrurile astea o să fie spuse.  

Sursa foto: Răzvan Vălcăneanțu, EVZ

Sursa foto: Răzvan Vălcăneanțu, EVZ

Da, e nasoală situația în presă, dar nu cred că, vai, s-a dus totul dracului. Ar însemna să-i jignesc pe toți cei care-și pun zilnic creierul, stomacul, măselele, mâinile și degetele mici de la picioare la bătaie întru stoarcerea poveștilor din oameni. La ora asta sunt mai mulți ziariști talentați și cinstiți împrăștiați prin România decât au fost vreodată. Reportajele, analizele, investigațiile, opiniile lor și-au găsit mereu drum spre cititor, pe bloguri și site-uri și chiar prin pagini tipărite. Mizeriile au fost și ele acolo, uneori pe aceeași pagină cu articolele reușite. Faptul că știrile cu „N-o să-ți vină să crezi” sau „Adevărurile despre daci” sau articolele la comandă sunt scrise cu același font de titlu, ba uneori sunt mai mari, nu amestecă în niciun fel valorile. Sunt făcători de știri la kil, lipiți de scaun și cu zece cuvinte în vocabular, iar mai încolo sunt ziariști pur și simplu, și fiecare face ce poate. La celălalt capăt, cei mai mulți cititori discern între tipurile astea de presă, aleg conștient.

Fac presă pentru ei și pentru mine. Sunt vreo trei ani de când lucrez ca freelancer, și n-a fost rău. Am umblat pe străzile din Oakland și pe cele din Năvodari, am intrat în adăposturi de câini și în centre de metadonă, am cunoscut oameni, am colecționat înțelepciuni și tâmpenii, m-am frământat. Sunt în continuare timid, dar am învățat că n-o să-mi ia nimeni capul pentru asta. Am observat că, uneori, oamenii se deschid mai mult când văd câte o vulnerabilitate din asta, o iau și ei ca pe o bucățică de umanitate din celălalt. Îmi iau inima-n dinți, pun întrebări și notez răspunsuri și gesturi, învăț despre încă un om. După aia îmi iau rucsacul și zic „mulțumesc” și „la revedere”. De ceva vreme n-am mai uitat pașii și n-am mai găsit închis pe nicăieri.”

Sursa foto: Alejandra Deanna Den

Sursa foto: Alejandra Deanna Den

 

 

 

 

__________________________

ActiveWatch este o organizație de drepturile omului care militează pentru comunicare liberă în interes public. Programul FreeEx al ActiveWatch beneficiază de o finanțare în valoare de 74 702 euro prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG in Romania (www.fondong.fdsc.ro) și de 8 400 de dolari din partea IFEX pentru proiectul “Harta Interactivă a Libertății de Exprimare” (implementat în perioada mai 2014 – septembrie 2015). Pentru informații oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesați www.eeagrants.org. Pentru mai multe informații despre rețeaua IFEX accesați www.ifex.org. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014 sau a IFEX.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.