alazescuMai sunt necesare astăzi serviciile publice de radio si televiziune, sau canalele media private le pot înlocui cu succes din punctul de vedere al funcției lor de bază? Iată o întrebare la care mulți colegi jurnaliști și destui politicieni și lideri de opinie din societatea civilă înclină să aleagă a doua variantă. La urma urmei, nu avem în prezent în România nu mai puțin de 5 canale tv de știri!? Nu avem numeroase canale de televiziune private care acoperă tematic cam toate categoriile de programe, de la transmisiuni sportive la mari show-uri precum “Vocea României” sau “Dansez pentru tine”? La fel, există cîteva sute de posturi de radio locale private și cel puțin alte două cu acoperire naționale. De ce ar mai fi atunci nevoie de TVR sau de Radio România, ambelele finanțate printr-o taxă audiovizuală sau chiar în totalitate de la bugetul de stat dacă o lege recent votată, practic unanim în Parlament, va intra pînă la urmă în vigoare? Cu atît mai mult cu cît în ceea ce privește ambele instituții, dar mai ales în legătură cu TVR, au existat permanent acuze privind interferența politică, subordonarea lor față de partidele politice aflate la guvernare. Nemaivorbind de faptul că televiziunea publică se află în prezent într-o delicată situație financiară.

Ei bine, cu 10-12 ani în urmă aș fi înclinat și eu, poate, să iau în considerație, cel puțin în parte, astfel de puncte de vedere. Scăderea spectaculoasă a costurilor de producție și mai ales de distribuție, prin cablu sau prin satelit, a făcut posibilă apariția unor canale de televiziune tematice care să acopere domenii pe care în trecut le vedeam abordate doar de serviciile publice: documentare privind subiecte de istorie, știință și tehnologie, călătorii etc. Canalele “Discovery” sau “History” sunt doar două exemple. În timp ce un post de radio privat precum “Classic FM” din Marea Britanie bate în audiență postul BBC specializat pe muzică clasică. Mai mult, Internetul de bandă largă, ieftin chiar și în variantă “mobile”, a dus la o adevărată explozie în materie de ofertă audio sau video. Mii de posturi de radio, o enormă diversitate de formate, sunt astăzi disponibile la un click distanță. Ba chiar avem un post de radio ca “Pandora” care își personalizează dinamic fluxul sonor în funcție de preferințele ascultătorului. În paralel, consumul media pe o largă porțiune a segmentului de divertisment video, filme și seriale, s-a deplasat masiv către oferte online de tip Netflix, Amazon Prime, Hulu sau similare. Și atunci, de ce am mai avea nevoie în acest context de servicii publice de radio și televiziune?

Problema e că, paradoxal, aceleași tehnologii revoluționare, cu impact major nu doar asupra peisajului media ci și asupra celui al politicii, care au făcut posibilă această enormă ofertă media fac astăzi extrem de necesare serviciile publice audiovizuale. Sigur, regîndite într-o manieră care să țină cont de noul context în care ne aflăm astăzi. Într-un fel, ne întoarcem astfel în timp la motivația care a stat, cu zeci de ani în urmă, la baza înfințării acestor servicii publice. Într-o Europă răvășită de război și cu piațe de publicitate naționale incipiente extrem de reduse erau imposibil de imaginat canale de televiziune private. Costurile de producție și mai ales de distribuție erau pur si simplu prohibitive. Singura formulă viabilă era aceea a unor posturi publice de televiziune generaliste. Sigur că lucrurile s-au schimbat major între timp, odată cu dezvoltarea economiei si competiției piețele de publicitate au explodat așa că începînd din anii ’80 am asistat în paralel la o dereglementare a audiovizualului european și la apariția unor canale private de televiziune competitive care au erodat, în multe cazuri semnificativ, cotele de piață ale celor publice. Există în acest moment, doar în Europa, aproape 7 mii de canale de televiziune tematice!

La nivel global, zeci, chiar sute de miliarde de dolari au finanțat nu doar producția de divertisment de televiziune ci și un jurnalism independent robust, o componentă esențială a societăților democratice. În paralel s-au înmulțit criticile care puneau în discuție independența reală a serviciilor publice audiovizuale, făcînd trimitere la interferențele politice. Fie directe, prin intruziuni editoriale din exterior, fie prin intermediul unor numiri în consiliile de administrație care guvernau aceste instituții. Nici măcar BBC, un fel de etalon global în materie de radio și televiziune publice, nu a scăpat de astfel de acuze. Și trebuie spus că ele nu erau neapărat nejustificate, deși erau mari diferențe de la țară la țară, în funcție de modelul de finanțare, de procedurile legale prin care erau desemnate conducerile serviciilor publice audiovizuale și, nu în ultimul rînd, de cultura instituțională din interiorul acestora. Situațiile cele mai sensibile, cele mai mari controverse, au fost, previzibil, în fostele țări comuniste. Am avut chiar destule demonstrații de stradă semnificative care cereau “depolitizarea” televiziunilor publice. În România subiectul a fost unul extrem de fierbinte, nu doar în perioada anilor ’90 cînd, tehnic vorbind, aveam încă un radio și o televiziune de stat, ci și ulterior, după ce Legea 41/1994 a separat cele două operatiuni și le-a dat, formal, statut de “servicii publice”. În paralel, au existat intense controverse publice legate de TVR și Radio România, proteste sindicale în interiorul instituțiilor, bătălii politice, acuze vehemente legate de “politizarea” lor, unele reale, altele exagerate. Cert este că percepția publică asupra acestora, mai ales printre colegii de breaslă, nu este în general favorabilă. Auzim, de altfel, destul de des chiar, opinia că ele ar trebui să dispară. Așa să fie oare?

Mai întîi trebuie să tranșăm o chestiune de fond, pentru că lucrurile se amestecă de cele mai multe ori: nu mai vrem cele două instituții în forma în care ele există astăzi sau nu le mai vrem deloc? Fără îndoială, ambele instituții se confruntă cu destule probleme, cu multe blocaje interne, inerții, modele de operare stufoase, depășite. Și nu lipsesc, cu siguranță, deși în mai mică măsură decît se crede, interferențe politice. Mai nocive decît acestea din urmă sunt, însă, mai degrabă agendele personale și de grup și rețelele de interese care blochează de multe ori demersurile de modernizare și de eficientizare. Și e important de spus că toate aceste probleme nu se pot rezolva exclusiv la nivelul conducerii celor două instituții, oricîtă bunăvoință ar exista din acest punct de vedere. E nevoie de un efort concertat în plan politic, administrativ, legislativ care să regîndească din temelii misiunea, statutul și formula de finanțare și organizare a televiziunii și radioului public (Legea 41/1994 fiind din acest punct de vedere complet depășită!) în acord cu cu momentul actual. Din păcate, nu a existat niciodată în ultimele două decenii voința politică pentru un astfel de demers.

Însă, în ciuda tuturor acestor probleme reale personal sunt convins că există motive extrem de solide care justifică existența în continuare a televiziunii si radioului publice ca model de operare. De preferat într-o formulă profund reformată. De altfel, în paranteză fie spus,  toate monitorizările demonstrează că, din punct de vedere jurnalistic, programele specializate ale celor două instituții oferă, totuși, chiar în condițiile actuale, cea mai echilibrată perspectivă asupra evenimentelor interne si internaționale. Cu atît mai mult este nevoie de aceste instituții media într-o țară ca România în care piața de publicitate este extrem de scăzută, într-un mediu extrem de fragmentat. Per capita, România are investiții de publicitate de 4-5 ori mai mici decît cele din țări ca Ungaria, Cehia sau Polonia. În aceste condiții pur si simplu nu există bani care să permită existența stabilă în plan financiar a unor companii media capabile să susțină un jurnalism independent de calitate. Cu atît mai mult, într-o perioadă de mutații majore în plan geopolitic, în care chestiunile de politică externă ridică provocări cărora nici presa scrisă privată și nici canalele de știri private nu au pur și simplu cum să le răspundă, din rațiuni financiare și de expertiză internă, care, de regulă, nu există decît în mică măsură în televiziunile private axate prioritar pe subiecte spectaculoase interne.

Numărul mare de canale private de televiziune este înșelător. Din lipsă de resurse financiare, acestea se rezumă de regulă la o serie continuă de talk show-uri plus un  număr limitat de informații adunate aproape exclusiv din cîteva puncte privilegiate din capitală. Cît despre independență, ele fie sunt proprietatea unor actori cu agende politice foarte personale fie, fiind vulnerabile în plan financiar, trebuie să se plieze pe solicitările finațatorilor care le asigură supraviețuirea. Trebuie spus, în mod onest, că probleme de sustenabilitate în ceea ce privește jurnalismul nu sunt neapărat românești. În toată lumea modelul tradițional de finanțare a jurnalismului, bazat pe încasările din publicitate, este zdruncinat din temelii. În epoca Internetului, publicitarii din multe domenii au tot mai puțină nevoie de vectorii media tradiționali pentru a-și distribui mesajele de marketing. Iar noua realitate a rețelelor sociale a dat o altă lovitură din acest punct de vedere. Cu un impact politic si societal major, după cum am văzut recent. Și în campania Brexit și, mai ales, în timpul celei prezidențiale din America, pagini Facebook din zona extremelor, de stînga sau de dreapta, care au vehiculat un număr enorm de informații false, unele fabricate de-a dreptul, au concurat, de la egal la egal, după cum reiese dintr-o recentă analiză făcută de BuzzFeed, cu cele ale marilor instituții media tradiționale.

Or, în acest condiții, mai ales într-un teritoriu media atît de vulnerabil si de decredibilizat precum este cel din România, jurnalismul finanțat din bani publici poate constitui o soluție, chiar dacă probabil doar parțială, de menținere a unor standarde profesionale decente și a unor repere de echilibru în această adevărată junglă informațională care ne înconjoară. Suntem, din nou, în situația din momentul înființării acestor canale, în care pur si simplu piața liberă, zona privată, nu mai poate susține din punct de vedere economic o componentă esențială într-o societate democratică. Iată de ce, în opinia mea, reformarea și consolidarea serviciilor publice audiovizuale ar trebui să fie una dintre prioritățile momentului.

 

(Alexandru Lăzescu)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *