La acuzatii nu se raspunde nici cu victimizari perfide si nici cu vaicareli desuete. V-am cerut ieri intr-un articol postat pe bogul ActiveWatch – nu in numele politicienilor si nici al mainstream media ci al celor pe care sustineti ca-i aparati – sa raspundeti clar si franc: care sunt ONG-urile si celelalte organizatii si liderii acestora din recentul protest anti Rosia Montana  care au primit finantari de la miliardarul George Soros si  daca  respectivele organizatii si conducatorii lor stiu exact sa ne delimiteze de la cine au incasat sumele respective: de la luptatorul pentru democratie George Soros sau de la biznismenul George Soros care detine actiuni in compania care ar urma sa exploateze aurul de la  Rosia Montana cat si in industria mondiala a aurului? Si daca s-au aflat in mijlocul protestelor anti Rosia Montana chiar si pentru cateva minute intr-un conflict de interese cu parfum de coruptie nu guvernamentala dar macar morala?

Va reamintesc ca sunt un simplu jurnalist de investigatii freelancer membru al Asociatiei Jurnalistilor Europeni (AEJ) care a dezvaluit in 2011 practicile de santaj al Antena 3.

Daca nici un politician sau organizatie media nu se simte jignit profund de continutul scrisorii dumneavostra deschisa adresata politicienilor romani eu ca simplu cetatean neparticipant la protestele recente anti Rosia Montana ma simt ca in fata unei mineriade a ipocriziei facuta de ONG-isti instruiti, frumosi si bine intentionati.

Aveti curajul si onestitatea toate cele 29 de ONG-uri si liderii acestora sa ne spuneti care sunt finantarile pe care le-ati primit in ultimii 5 ani de la filantropul/biznismenul/luptatorul pentru democratie George Soros? Aveti curajul si onestitatea sa ne spuneti de la cine ati primit mai exact aceste sume: de la filantropul George Soros, de la luptatorul pentru democratie George Soros sau de la biznismenul George Soros? Aveti dorinta sa ne luminati pe toti cei care am participat sau nu la protestele anti Rosia Montana cum facem noi distinctia intre o finantare data de filantropul si luptatorul pentru democratie George Soros si una data de biznismenul George Soros? Cum pot sti eu ca cetatean al Romaniei ca ONG-urile semnatare au luat finantari – ceea ce e un lucru permis in orice democratie si mai ales in una plapanda cum este Romania – doar de la filantropul George Soros si nu de la verosul biznismen George Soros?

Eu nu incerc sa deturnez nici o atentie de la nici un subiect de aceea am si scris impotriva pe blogul ActiveWatch un articol extrem de coroziv la adresa proiectului Rosia Montana dar vreau ca toata lumea sa se supuna acelorasi reguli. Ati acuzat clasa politica si mass-media in bloc de coruptie pentru ca au luat bani de la RMCG, de aceea este imperios necesar ca oriunde v-ati afla – in spatele sau alaturi de protestatari – sa oferiti explicatii pertinente si sa jucati cu TOATE cartile pe masa!

Eu pot sa va zic cu mana pe inima ca nu iau nici un leu de la nici o parte implicata in vreun fel in exploatarea aurului de la Rosia Montana.

De aceea va rog si eu sa va respectati la randul vostru cetatenii!

Semneaza:

Stelian Negrea, jurnalist de investigatii freelancer, membru al Asociatiei Europene a Jurnalistilor

This article has 6 comments

  1. „biznismenul George Soros care detine actiuni in compania care ar urma sa exploateze aurul de la Rosia Montana cat si in industria mondiala a aurului?”

    Pe ce vă bazați această afirmație? Aveți vreun argument, referință care să o susțină?

  2. imi cer scuze dar scrisoarea , cam naiva as zice , omite problema reala care a scos oamenii in strada .
    Indiferent ce fonduri a avut sau are vreun ong sustinut de Soros nu reusea o mobilizare de acest gen fara legea abuziva prin care guvernul permite unei companii private sa beneficieze de resurse , sa exproprieze cetateni ai tarii si multe altele , toate incalcari grave ale legilor , constitutiei ,statului de drept .

    Guvernul a scos oamenii in strada nu ong-urile .

  3. Pingback: Aproape 70 miliarde de lei vechi, respectiv 1 milion si jumatate de euro, a fost bugetul agentiei sorosiste ActiveWatch pe 2012. Mircea Toma a “halit” banii tiganilor pe “team-building”, “training de conflict management”

  4. Pingback: George Soros s-a intalnit la Bucuresti cu Victor Ponta pe subiectul Rosia Montana. De ce ambii au vrut sa tina secreta intalnirea? | Steliante - Enemy of the state

  5. Stimate doamne, stimati domni

    Va trimit atasat o poveste de jurnalist de investigatie, in cazul in care v-ar interesa mediatizarea ei. Aceasta este expusa in Plangerea impotriva unei judecatoare a Tribunalului Bucuresti, pe care am depus-o in luna martie Inspectiei Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii.

    De asemenea, daca doriti, va stau la dispozitie cu orice informatii suplimentare.

    O zi frumoasa,
    Dan Coste
    0722-642.500

    Dan Coste – Investigation freelancer Journalist
    Member of the International Federation of Journalists
    4 Matei Voievod Str., Apart. 4 Bucharest 2, ROMANIA 021451
    dan_coste@yahoo.com; tel.: +40722642500

    Către,

    CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

    – INSPECȚIA JUDICIARĂ –

    În atenția,

    DNEI INSPECTOR-ȘEF RICA VASILIU CRAVELOS

    Subsemnatul Dan Coste, CNP 1590122400022, domiciliat în București, Str. Matei Voievod nr. 4, apart. 4, sector 2, fost reporter special de investigații al cotidianului ZIUA în perioada iunie 2002 – august 2008, Departament Antifraudă, formulez prezenta:

    PLÂNGERE

    Împotriva dnei judecător Aurelia Mihaela Grozescu din cadrul Tribunalului București, pentru modul nelegal, lipsit de obiectivitate și imparțialitate, dușmănos, răzbunător şi samavolnic în care a judecat Apelul în Dosarul nr. 34182/299/2011 și a formulat Decizia Civilă nr. 1137A din 19.11.2013, în care am avut calitatea de apelant-pârât, privându-mă de un proces echitabil, cu încălcarea mai multor prevederi legale, dintre care se evidențiază art. 99 lit. b), i) și t) din Legea nr. 303/2004.

    Motivele plângerii sunt următoarele:

    Pentru că mi-am permis să-mi fac meseria de gazetar în mod onest și deontologic, publicând în cotidianul ZIUA, la 29.10.2007, articolul intitulat ”Semnătură de milioane”, Judecătoria Sectorului 1 București, prin Sentința Civilă nr. 11710 din 20.06.2012, m-a obligat la plata către reclamanta Tara Magdalena Veronica a sumei de 15.000 de lei și 1.500 de lei cheltuieli de judecată. Deși modul în care am fost judecat de președinta de instanță, Bianca Elena Radu, este departe de a putea fi considerat dincolo de nelegalitate, rea-credință sau gravă neglijență, nu mă voi referi la intențiile, expertiza și profesionalismul domniei sale, faptele dnei judecător Aurelia Mihaela Grozescu, care a prezidat judecarea în Apel, fiind mult mai grave în aducerea cu bună știință de importante prejudicii subsemnatului.
    În urma Sențintei Civile nr. 11710 din 20.06.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, atât subsemnatul cât și reclamanta Tara Magdalena Veronica am declarat apel.
    – La primul termen de judecată (02.04.2013), președinta completului inițial, dna Mihaela Glodeanu, a constatat că presupusul mandatar al reclamantei, pe nume Tara Gheorghe Constantin, nu a depus la dosar o procură valabilă. Acesta prezentase la prima instanță o procură pentru revendicarea imobilului din str. Paris nr. 4, sector 1 București și nu pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva subsemnatului. De asemenea, avocatul Artin Sarchizian fusese angajat de același presupus mandatar, care nu avea nicio calitate în procesul dedus judecății. Așadar, atât judecarea Fondului la prima instanță, cât și în instanța de Apel au avut loc fără îndeplinirea condițiilor procedurale impuse de art. 133 alin. 1 C.proc.civ, sub sancțiunea nulității, prevăzută de art. 105. alin. 2 C.proc.civ.
    – La termenul din data de 04.09.2013, cum președinta completului de judecată, dna judecător Mihaela Glodeanu, a fost promovată la Curtea de Apel București, în locul acesteia s-a prezentat dna Aurelia Mihaela Grozescu.
    – La următorul termen din 03.09.2013 am invocat instanței faptul că presupusul mandatar nu a prezentat o procură valabila dată de mandantă, neavând nicio calitate în dosar, cu atât mai puțin dreptul de a angaja un avocat în numele acesteia. Lucru care, după cum a constatat dna judecător Mihaela Glodeanu la primul termen, s-a întâmplat și în cazul judecării cauzei la prima instanță, Judecătoria Sectorului 1.
    – La ultimul termen din 05.11.2013, Tara Gheorghe Constantin a prezentat duplicatul fotocopiat al unei Procuri speciale date de fiica sa abia la 04.11.2013, deci înainte cu doar o zi de dezbaterile de fond. Subliniez, o fotocopie și nu originalul acesteia ori o copie legalizată, după cum prevede art. 83 alin. 1 C.proc.civ.
    De asemenea, ”hocus-pocus”, și avocatul Artin Sarchizian a prezentat un Contract de Asistență Juridică – în opinia mea dubios, motiv din care face obiectul unei Plângeri penale depuse de subsemnatul la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti -, care ar fi fost semnat de reclamanta Tara Magdalena Veronica la data de 01.04.2013. Totodată, s-a mai dupus o împuternicire avocațială din aceeași dată: 01.04.2013, semnată tot de Tara Gheorghe Constantin, care atunci nu deținea o procură valabilă din partea fiicei sale, chiar şi falsificată.

    Dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu a reținut că procedura a fost legal îndeplinită, ceea ce în mod evident este mincinos și departe de realitate. Asupra motivelor care au determinat-o pe dna judecător Grozescu să procedeze așa și nu în mod legal, cu respectarea legii, mă voi opri pe larg mai încolo.

    În primul rând trebuie observat că avocatul nu a depus la dosar o împuternicire avocațială semnată de reclamantă, ci doar un Contract de Asistență Juridică, și acela dubios.
    În al doilea rând, Împuternicirea Avocațială din data de 01.04.2013, semnată de Tara Gheorghe Constantin în numele fiicei sale, nu poate fi valabilă, din simplul motiv că acesta a fost mandatat de Tara Magdalena Veronica abia la data de 04.11.2013, deci 7 (șapte) luni mai târziu.
    Mai mult, cum reclamanta nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, nici măcar atunci când – în prima instanță – a fost citată în două rânduri la interogatoriu, subzistă suspiciunea că aceasta nu a aflat despre procesul cu subsemnatul decât foarte recent, dacă într-adevăr a aflat. Care proces a fost declanșat fără mandat de către tatal ei, de altfel un specialist al sălilor de judecată, fără altă ocupație.

    De asemenea, în ciuda faptului ca am cerut în mod expres instanței – în Concluziile scrise înaintate cu ocazia dezbaterilor de fond – “Să constate nulitatea cererii de chemare în judecată, precum și a apelului formulat în numele reclamantei-intimate, din lipsa semnăturii, acțiunea fiind semnată de o persoană fără calitate, potrivit art. 112 rap. la art. 133 alin. 1) C.proc.civ.”, aceasta a ignorat în mod nejustificat solicitarea. Totuși, în Încheierea din data de 03.09.2013 (fila 60 din dosar) instanța a consemnat următoarele:
    “Față de dispozitiile date prin încheierea din 2.04.2013, prin care s-a constatat că tatăl apelantei-reclamante nu a făcut dovada calității de reprezentant al fiicei sale, apreciază ca fiind întemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al avocatului apelantei Tara Magdalena și va pune în vedere acestuia să depună la dosar împuternicirea avocațială semnată de apelantă și dovada ratificarii actelor de procedură efectuate până în prezent în numele acesteia, motiv din care

    DISPUNE

    Pune în vedere domnului avocat Sarchizian să facă dovada calității de reprezentant prin depunerea la dosar a împuternicirii avocațiale semnată de apelantă și, totodată, să facă dovada ratificării actelor de procedură efectuate până în prezent în numele acesteia (…)”
    În mod cu totul inexplicabil, după toate cele descrise până aici, prin Încheierea din 05.11.2013 tribunalul constată:
    “Av. Sarchizian depune la dosarul cauzei un duplicat al procurii speciale acordate de apelanta reclamantă tatălui său la data de 4 noiembrie 2013 și copia contractului de asistență juridică încheiat la data de 01.04.2013, precizând că a fost semnat de Tara Magdalena și numai împuternicirea avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr. 696958/2013 a fost semnat de tatăl apelantei.”
    Mai exact, instanța a ignorat cu buna știință respectarea legalității din reaua-credință a președintei Aurelia Mihaela Grozescu, deoarece:
    – duplicatul procurii NU a fost prezentat în original sau în copie legalizată, ci sub formă de fotocopie, contrar prevederilor art. 83 alin. 1 C.proc.civ;
    – avocatul Artin Sarchizian nu a prezentat o împuternicire avocațială semnată de reclamantă, așa cum i se ceruse prin Încheierea din 03.09.2013;
    – instanța cu rea-credință nu a vrut să observe faptul că o persoană care a fost mandatată abia la data de 4 noiembrie 2013 NU putea să semneze o împuternicire avocațială cu 7 (șapte) luni mai devreme, adică la 01.04.2013;
    – la dosar nu s-a depus nicio dovadă privind ratificarea actelor de procedură efectuate până la acel moment în numele reclamantei.

    În concluzie, atât judecarea Fondului la prima instanță cât și a Apelului s-au desfășurat cu sfidarea intenționată a legii, subsemnatului încălcându-i-se dreptul la un proces echitabil.

    Practică judiciară

    1. Curtea Supremă de Justiție, Decizia nr. 333 Secția Civilă, dosar 1644/2002 – acțiune în răspundere civilă delictuală:

    “S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC A SA Maneciu împotriva deciziei nr. 10 din 19 februarie 2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția Civilă (…)
    Avocatul CB solicită admiterea recursului și constatarea ca nulă a cererii de chemare în judecată, potrivit art. 133 alin. 1) C.proc.civ., deoarece nu poartă semnătura reclamantului, iar la dosarul cauzei nu există vreun mandat sau procură date de reclamant, în conformitate cu art. 67-68 C.proc.civ. pentru a fi reprezentat în judecată, inclusiv pentru a intenta și semna acțiunea de chemare în judecată.
    Prin primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ. se susține că s-au încălcat forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2), în sensul că cererea de chemare în judecată este nulă, potrivit art 133 alin. 1) C.proc.civ., nefiind semnată de reclamant (…)
    La fila 27 din dosar există o împuternicire avocațială eliberată în baza contractului de asistență juridică fără numar din 27 septembrie 1999, dată care este ulterioară intentării acțiunii. Ca atare, la data introducerii acțiunii nu exista împuternicire avocațială și nici mandat în favoarea altei persoane (…)
    Potrivit art. 112 C.proc.civ. cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată de reclamant (pct. 6), iar conform art. 133 din același cod, cererea care nu este semnată de reclamant va fi declarată nulă (…)
    În consecință, se constată întemeiat primul motiv de recurs, care, vizând încălcarea unei forme de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2) duce la declararea nulității cererii de chemare în judecată (…)
    Pentru considerentele expuse recursul se va admite, vor fi casate ambele hotărâri și va fi constatată nulă cererea de chemare în judecată.

    PENTRU ACESTE MOTIVE
    ÎN NUMELE LEGII
    DECIDE:

    Admite recursul declarat de pârâta SC A SA împotriva Deciziei Civile nr. 10 din 19 februarie 2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția Civilă.
    Casează decizia atacată precum și Sentința Civilă nr. 158 din 11 iunie 2001 a Tribunalului Prahova și, pe fond, constată nulă cererea de chemare în judecată.”

    2.Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr.5362 din 1 iunie 2006:
    “Recursul este fondat.
    Criticile formulate de recurentă fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., iar dispozițiile acestui text sunt incidente în cauză.
    Prin hotărârea atacată s-au încalcat prevederile art. 133 alin. 2) C.proc.civ.
    Textul menționat nu stabilește dreptul părții de a-și însuși conținutul cererii semnată de o altă persoană, așa cum greșit s-a reținut prin decizia recurată (…)
    Contestația a fost formulată și semnată de avocat, însa la cerere nu s-a alaturat împuternicirea avocațială (…)
    Soluția anulării cererii de chemare în judecată, pronunțată de tribunal este legală, în raport cu prevederile art. 133 (1) si 133 (2) partea a doua Cod procedură civilă.
    Pentru considerentele expuse, recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată și apelul declarat a fost respins.”

    Răspunderea judecătorilor în materie civilă este reglementată de următoarele acte normative:

    – Art. 52, Constituția României – Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică;
    – Art. 94 – 101, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor;
    – Art. 44 – 50, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii;
    – Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești;
    – Ordonanța nr. 94, din 30 august 1999, privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei și regresul statului în urma hotărârilor și convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă.

    În opinia subsemnatului, președinta completului de Apel, dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu, ar fi trebuit să se abțină de la judecarea cauzei, date fiind incompatibilitățile în care se încadra, potrivit art. 25 – 27 Vechiul C.proc.civ. sau art. 42 alin. 2), 9), 13) şi art 43 alin. 2 din NCPC. Cum nu a înțeles să procedeze astfel, cu rea-credință, consider că atitudinea sa este incidentă art. 99 lit. b), i) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.
    Mai mult, pe lângă cazurile de incompatibilitate absolută, există în doctrină și alte 5 cazuri de incompatibilitate relativă, atitudinea răuvoitoare şi duşmănoasă a dnei judecător Grozescu înscriindu-se în cel puţin 3 dintre acestea:

    1. Motive privind interesul judecătorului;
    2. Motive vizând duşmănia;
    3. Alte motive, care determină îndoieli întemeiate privind imparţialitatea judecătorului.
    Datorită faptului că şi aceste motive de incompatibilitate (relativă) sunt enumerate limitativ, s-a apreciat că şi în cazul existenţei altor împrejurări care ar conduce la prezumţia că obiectivitatea judecătorului ar fi ştirbită, inposibilitatea încadrării acestora potrivit art. 42 pct. 13 NCPC, inclusiv prin probarea elementelor care determină îndoieli privind imparţialitatea judecătorului, ar conduce la respingerea cererii de recuzare ori a declaraţiei de abţinere.

    Explicaţii

    În perioada iunie 2002 – august 2008 am fost redactor de investigaţii la cotidianul ZIUA, departamentul “Antifraudă”. Unul dintre colegii mei de birou a fost redactorul Răzvan Savaliuc, astăzi proprietar şi realizator al publicaţiei online “Lumea Justiţiei” (www.luju.ro). Acesta a publicat mai multe articole despre dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu, folosind o serie de expresii, nu dintre cele mai elegante, după cum urmează:

    “Judecătoarea care fura barbati” – cotidianul ZIUA, 18 aprilie 2006

    “Judecătoarea Aurelia Mihaela Grozescu (fostă Rizea), de la Judecătoria Sectorului 2 din Bucureşti reprezintă o ruşine incomensurabilă pentru Magistratura română dar, în pofida faptelor extreme de grave, cu conotaţii penale, reţinute în sarcina ei fără putinţă de tăgadă, aceasta continuă să judece nestingherită după ce în data de 8 septembrie 2004, Consiliul Superior al Magistraturii a dat-o afară din magistratură pentru pierderea condiţiei de <> pe care orice procuror sau judecător trebuie să o aibă pentru a rămâne în funcţie (…)”. “(…) a furat bărbatul unei femei, distrugând o casnicie, că a bătut-o pe soţia respectivă în casa acesteia, precum şi pentru o serie de fraude cu case, comise prin intermediul hotărârilor judecătoreşti pe care le-a emis (…)”. “(…) se încearcă albirea judecătoarei care a făcut de râs Justiţia română (…)”. “(…) anul trecut, ea s-a căsătorit în mare taină cu bărbatul cu care a negat că avea legături extraconjugale şi a cărei căsnicie a destrămat-o (…)”. “(…) Între cei doi s-a înfiripat o poveste de dragoste, cu scrisori de iubire, escapade şi cadouri alese, dar şi cu jonglerii imobiliare derulate prin intermediul unor hotărâri judecătoreşti emise de judecatoare (…)”. “(…) i-a dat la 04.07.1997, prin ordonanţa de adjudecare definitivă nr. 8220 pronunţată în dosarul 2575/1997 iubitului ei, Alexandru Grozescu, un apartament în Bucureşti (…) pentru suma de 7250 dolari (sumă stabilită printr-o expertiză trucată depusă la dosar), dispunând evacuarea proprietarilor care nu reuşiseră să returneze un credit. Rizea dobândise deja o proastă repuţatie din cauza dosarelor cu case, nu puţini fiind cei nenorociţi de ea. Chiar ea locuia într-o casă obţinută prin aceeaşi metodă, adjudecată prin interpus, pe numele tatălui ei Mihai Cherata, în 1996. Tot ea l-a nenorocit şi pe cetaţeanul Ioan Suciu din Bucureşti (…)”. “Fostul soţ, Ioan Rizea, a povestit ulterior procurorilor multe din mişmaşurile comise de Aurelia Rizea (…) <>”. “(…) Aurelia Rizea îi scria amantului său: <>. Poeziile judecătoarei erau şi mai năucitoare: <>”. “Deşi mică de statură şi slabă, judecătoarea a dat prima: două palme hotărâte peste faţa Brânduşei, cu remarca <>”. “În cădere, judecătoarea nu s-a putut abţine să mai aplice două şuturi în stomacul şi gamba soţiei dezlănţuite”. “Fostul ministru al Justiţiei, Rodica Stănoiu, a avizat urmărirea penală, Aurelia Rizea şi Alexandru Grozescu au fost trimişi în judecată (…)”. “(…) cei doi inculpaţi au fost achitaţi pentru lovire, însă instanţa a reţinut că au comis faptele, astfel încât, aplicând celebrul art. 18 indice 1 (…) au aplicat lui Rizea şi Grozescu câte o amendă administrativă de 1.000.000 de lei şi i-a obligat la plata unor daune de zece milioane de lei (…)”. “(…) îndepărtarea din Magistratură a Aureliei Rizea, pentru aventurile ei extraconjugale (…)”. “Ministrul Stănoiu a concluzionat: <>”. “(…) CSM, prin Hotărârea nr. 139 din 8 septembrie 2004, a dispus eliberarea din funcţia de magistrat a judecătoriei”.

    “Puteri sporite pentru CSM” – cotidianul ZIUA, 1 iulie 2006

    “Acesta este şi cazul judecătoarei Aurelia Mihaela Grozescu (fostă Rizea) eliminată din Magistratură în 2004, dar care judecă şi azi la Judecătoria Sectorului 2. Personajul a compromis iremediabil Justiţia prin aventurile ei cu bărbaţi căsătoriţi, destrămând o căsnicie în scopul de a pune mâna pe un bărbat”. “(…) la nervi, judecătoarea cu pricina înfigea cuţite şi furculiţe în fostul ei soţ, pe care l-a părăsit în favoarea noii ei >”.

    “Judecătoarea bătăuşă” – revista Q Magazine, 22 iunie 2008

    “Mihaela Aurelia (Rizea) Grozescu, de la Judecătoria Sectorului 2, a spart o căsnicie şi s-a ales cu o amendă pentru lovire”. “(…) un complet de la Secţia de contencios-administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (…) a decis în mod irevocabil să anuleze hotărârea CSM prin care Rizea a fost dată afară din Magistratură. Motivul este de-a dreptul hilar: legea nu descrie procedura după care se apreciază asupra condiţiei de <> şi, surpriză: nu s-a făcut dovada existenţei unei <>, deoarece fapta imputată – agresarea femeii cu a cărei soţ avea relaţii judecătoarea – a fost comisă <>”. “(…) Grozescu a rămas judecătoare în continuare, în pofida condamnării la amendă administrativă pentru lovire (…)”.

    Quod erat demonstrandum

    Cele relatate până aici sunt mult prea suficiente pentru a demonstra duşmania şi ura pe care dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu le nutreşte în special pentru ziaristul Răzvan Savaliuc, pentru publicaţia ZIUA (care a intrat în stare de faliment în prima parte a anului 2010) şi, implicit, faţă de subsemnatul. Iar în general, faţă de toţi jurnaliştii de investigaţii. Şi, poate, atare atitudine a unui om de rând ar fi oarecum de înteles, dar nu şi în cazul unui magistrat de tribunal al Justiţiei române. În niciun caz n-o putem bănui pe preşedinta completului de Apel de obiectivitate, imparţialitate, neutralitate şi alţi asemenea termeni pompoşi, motiv din care acuzaţia de “rea-credinţă” sau măcar “gravă neglijenta” pe care i-o aduc subzistă cât se poate de pertinent. Şi se susţine, cu atât mai mult cu cât domnia sa nu s-a abţinut de la judecarea speţei, bucurându-se parcă să se răzbune pe un fost coleg al celui care i-a provocat atâtea necazuri şi, poate, suferinţe psihice (mult mai accentuate decât cele pretins suferite de reclamanta Tara Magdalena Veronica).

    Din păcate, despre cazul dnei judecător Aurelia Mihaela Grozescu (fostă Rizea) şi expunerea ei mediatică în presă am aflat abia atunci când am intrat în posesia motivării Deciziei Civile nr. 1137A din 19.11.2013. Altminteri, i-aş fi solicitat din timpul procesului să se abţină, sau aş fi recuzat-o – de la sine înţeles. Ba chiar aş fi cerut şi strămutarea cauzei, pentru mai multă siguranţă, în ideea judecării corecte şi legale a dosarului meu. Deoarece, aşa cum cealaltă judecătoare din completul de Apel, dna Linda Iulia Gadi, „s-a făcut că plouă” în ceea ce priveşte incompatibilitatea colegei sale (de care este prea puţin probabil să nu fi ştiut), la fel ar fi putut proceda şi alte colege din Secţia a V-a Civilă, dacă ar fi înlocuit-o, pentru a o proteja pe „Judecătoarea bătăuşă care fură bărbaţi”.

    Aflasem, încă din data de 19.11.2013, că ambele apeluri (al meu şi al reclamantei) au fost respinse ca nefondate. Am aşteptat cu mare interes motivarea, nedumerit peste măsură. Aproape mă împăcasem cu ideea că am pierdut „cu dreptatea-n mână” şi încercam să mă resemnez. După circa 100 de procese şi plângeri penale, în calitate de jurnalist, în care nu mi se reţinuse în sarcină vreo vinovăţie pentru că mi-am făcut în mod onest şi profesionist meseria, venise timpul să mă împiedic şi eu o dată. Şi să mă mulţumesc cu satisfacţia de a-mi căuta dreptatea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, plângându-mă unor organizaţii neguvernamentale şi mai ales Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor al cărei membru sunt, ori unor publicaţii de prestigiu de pe mapamond.
    Dar când am observat cu stupoare că motivarea dnei judecător Aurelia Mihaela Grozescu se întinde pe nu mai puţin de 24 (douăzecişipatru) de pagini, am realizat că la mijloc nu poate şi vorba decât despre ceva necurat, că doar nu eram Rîmaru sau Gigi Becali. Că din ce altă raţiune ar motiva un judecător de bună credinţă atât de amplu banalul Apel în răspundere civilă delictuală al unui jurnalist, dacă nu din răzbunare pe libertatea de exprimare şi duşmănie vădită faţă de libertatea presei? Ba mai mult, de ce ar aduce dna judecător Grozescu argumente suplimentare în susţinerea celor imputate – cel puţin superficial şi hazardat – de prima instanţă, de data asta pe nu mai puţin de 9 (nouă) pagini culese la un rând şi jumătate (din totalul de 24 de pagini pe cât se întinde Decizia Civilă nr. 1137A din 19.11.2013), dacă nu pentru a mă înfunda definitiv şi a plăti o daună ce mi-a fost inventată, fiindcă am îndrăznit să-mi câştig pâinea, folosind verbul.

    *

    Aşa cum reliefam şi în Concluziile scrise depuse în urma dezbaterilor din Apel, exercitarea profesiei de jurnalist nu este o faptă ilicită. Acum, după redactarea Deciziei Civile nr. 1137A de către dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu, secondată de dna judecător Linda Iulia Gadi (care probabil nu s-a putut opune colegei sale şi nici nu a avut vreun interes s- facă) înclin să cred că lucrurile nu stau tocmai aşa cum credeam, în naivitatea mea. Fiindcă, dacă una (sau mai multe persoane) este duşmănoasă, de rea-credinţă şi interesată să te distrugă, îţi poate răstălmaci atât vorbele (rândurile scrise, în cazul dat) cât şi faptele, după cum are chef. (Vezi cazul Traian Berbeceanu, şeful Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate – Alba.) Numai putere să aibă spre a proceda astfel. Iar dna judecător Grozescu a avut. Aşa cum şi eu am puterea verbului şi libertatea de opinie de partea mea, chiar dacă, în cazul de faţă, s-a încercat suprimarea samavolnică a acestora.

    În continuare mă voi opri asupra nelegalităţii concluziilor şi neadevărurilor reţinute în sarcina mea de către dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu, în scopul de a-mi agrava situaţia şi a mă transforma într-un delicvent –„vinovat fără vină” –, deoarece am îndrăznit să îmbrăţişez profesia de jurnalist.

    Înscenare ori eroare judiciară

    Cu privire la presupusul prejudiciu cauzat reclamantei, ambele instanţe, dar mai ales cea de Apel care, prin preşedinta completului, dna judecător Grozescu, şi-a dat toată silinţa de a interpreta convenţii europene în defavoarea subsemnatului – deşi, dacă n-ar fi fost de rea-credinţă, ar fi trebuit şi ar fi putut să le interpreteze în favoarea mea – apreciez următoarele:

    Este cât se poate de adevărat că, potrivit art. 998 C.civ. “orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
    Dar până să ajungem a vorbi despre oarecare reparaţie, se impune a vedea despre ce fel de prejudiciu poate fi vorba în speţa dedusă judecăţii. Care prejudiciu, în opinia subsemnatului, este total inexistent, fiind inventat din rea-credinţă de asistenţii ilegali ai reclamantei, susţinuţi de prima instanţă şi apoi de cea din Apel, preşedinta acestui din urmă complet de judecată având motive temeinice de a se răzbuna pe presă şi, cu atât mai mult, pe un fost jurnalist la cotidianul ZIUA, coleg în departamentul “Antifraudă” cu Răzvan Savaliuc, care a scris pe larg despre faptele reprobabile ale domniei sale.
    Cum am menţionat în mai multe rânduri în cursul judecăţii, reclamanta nu a putut proba în niciun fel faptul că i-ar fi fost provocat vreun prejudiciu (şi nici nu avea cum, de vreme ce nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, procesul fiind pus la cale de tatăl ei, cel mai probabil fără ştirea acesteia). Mai mult, după apariţia articolului incriminat, a fost avansată senior editor la Radio România Cultural.
    De asemenea, presupusa expunere la oprobiul public de care s-au plâns mandatarul fără mandat şi avocatul fără împuternicire avocaţială valabilă la dosar sunt la fel de iluzorii. Pentru simplul motiv că Tara Magdalena Veronica realiza o singură emisiune radio, intitulată “În jurul lumii”, o dată la două săptămâni (bilunară), cu o audienţă de sub 0,1%. Mai mult, aceasta este o emisiune de muzică şi divertisment de două ore, arareori având şi invitaţi. Din cunoştintele noastre, o singură dată a avut ca invitat ataşatul cultural al unei ambasade, în urmă cu vreo 7 ani, în persoana acestuia constând “personalul diplomatic” de care s-a făcut atâta caz.
    Tot aici ar mai fi de retinut şi unele aspecte legate de mărturiile nesincere ale martorilor aduşi de aceleaşi persoane fără calitate în prima instanţă, pe care judecătoarele nu s-au obosit să le evalueze la adevărata lor valoare.
    Martora Dumitrescu Corina Lucia a susţinut că reclamanta ar fi fiica defunctului Dumitru Murnu, ceea ce este total neadevărat. Căci, daca ar fi fost aşa, ar trebui să fie în etate de peste 80 de ani. Martora mai declară că “persoanele cu care am vorbit eu despre articol au spus că nu este adevărat”. Deci, percepţia publică nu a fost de natură să-i cauzeze reclamantei vreun prejudiciu, mai ales cuantificabil în bani. Mai spune dna Dumitrescu: “Cam un an de zile a durat starea de supărare a reclamantei faţă de apariţia articolului, după aceea normal că lucrurile se uită”. “Am auzit de la reclamantă că în urmă cu un an, un an şi jumătate înainte de apariţia articolului care l-am citit au apărut şi alte articole ce priveau aceeaşi situaţie”. “Probabil că reclamanta a fost afectată de alte articole, eu nu ştiu decât de acest articol”.
    Martorul Cimoca Radu Alexandru, în vârstă de 80 de ani, la aproape 5 ani de la publicarea articolulu meu, a declarat: “În noiembrie 2007 m-am întâlnit cu reclamanta, care era într-o stare depresivă accentuată”; “Am observat că în acea perioadă reclamanta s-a retras din activitate, nu mai facea emisiuni la Sala Radio cu public şi mereu plângea”; “Dupa 6-7 luni şi-a mai revenit, dar nu complet”.
    Din păcate, preşedintele completelor de judecată au omis, cel puţin din neglijenţă, să sesizeze unele aspecte esenţiale privind sinceritatea martorilor. Şi anume:
    – Dacă de la publicarea articolului (29.10.2007) supărarea reclamantei a durat “un an de zile” (în opinia martorei Dumitrescu) şi “6 – 7 luni” (în opinia martorului Cimoca), cum se face că acţiunea împotriva subsemnatului a fost înaintată abia 3 (trei) ani mai târziu, fără o zi, când se poate presupune că supărarea îi trecuse?…
    – Dacă şi alte publicaţii au mai dezbătut controversatul subiect, cum de doar “Semnătură de milioane” a deranjat-o pe reclamantă? Implicarea numelui fostului Primar General al Capitalei, Traian Băsescu, ar putea fi o explicaţie.
    – Martorul Cimoca mai minte cu neruşinare când susţine că reclamanta nu mai făcea emisiuni cu public la Sala Radio, ceea ce n-a făcut niciodată. Iar emisiunea de muzică şi divertisment “În jurul lumii” nu a fost întreruptă până astăzi, deşi „se bucură” de o audienţă deplorabilă.
    În concluzie, despre ce prejudiciu provocat de apariţia articolului meu poate fi vorba, de vreme ce existenţa acestuia nu poate fi probată în niciun fel?

    Răzbunarea la Apel

    Dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu înşiră în motivarea deciziei sale o serie de articole de lege, recunoscând, totuşi, ca “Aceleaşi dispozitii legale au fost invocate şi în apărare, de către apelantul-pârât”. Exact ceea ce susţineam mai devreme. Numai că domnia sa a avut tot interesul, din rea-credinţă şi duşmănie, să le interpreteze în defavoarea subsemnatului, neţinând cont de toate probele din dosar ori de argumente logice, conjuncturale şi circumstanţiale evidente.
    În motivarea deciziei, dna judecător Grozescu face referire la Rezoluţia nr. 1003/1993 a Adunării Parlamentare a CE, copiind (fără ghilimelele de rigoare), numai acele aspecte pe care le consideră adecvate în sancţionarea subsemnatului, care am îndrăznit să-mi fac meseria de gazetar, în conformitate cu toate reglementarile legale şi Codul deontologic al jurnalistului.
    Spre exemplu, dna judecător Grozescu apreciază:

    “Potrivit pct. 21 din Rezoluţia nr. 1003 (1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ziaristica nu trebuie să denatureze informaţia adevărată, imparţială, şi opiniile oneste, nici să exploateze în scopuri proprii, într-o încercare de a crea sau modela opinia publică, deoarece legitimitatea sa se bazează pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetăţenilor la informaţie, ca parte a respectului pentru valorile democratice. În acest sens, legitimitatea ziaristicii investigative depinde de adevărul şi corectitudinea informaţiei şi a opiniilor exprimate şi este incompatibilă cu campaniile ziaristice organizate pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare”.
    Ceea ce este subliniat, dna judecător a eliminat subtil din text – jignindu-mi inteligenţa -, tocmai pentru a ascunde faptul că ziaristul are posibilitatea de a se baza în documentarea sa pe “opiniile oneste” ale unor persoane.

    Aceeaşi dna judecător, răzbunătoare pe presă şi pe subsemnatul în mod personal, mai omite intenţionat să menţioneze şi alte puncte ale aceluiaşi document, care sunt favorabile profesiei de jurnalist:
    Pct. 5: “Exprimarea opiniilor poate consta în reflecţii sau comentarii asupra unor idei generale sau în observaţii privind informaţii având legătură cu evenimente concrete. Deşi opiniile sunt inevitabil subiective şi, prin urmare, nu pot şi nu trebuie supuse criteriului adevărului, ele trebuie totuşi exprimate într-o manieră onestă şi etică.”
    Ceea ce subsemnatul am şi făcut.
    Sau pct. 9: “Autorităţile publice nu trebuie să se considere proprietari ai informaţiei. Reprezentativitatea acestor organe este baza legală a eforturilor vizând garantarea şi dezvoltarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în masă şi crearea condiţiilor necesare pentru exercitarea libertăţii de expresie şi a dreptului la informare, cenzura fiind exclusă. Sunt aspecte de care Comitetul Miniştrilor este conştient, astfel cum dovedeşte şi Declaraţia sa privind libertatea expresiei şi informaţiei, adoptată la 29 aprilie 1982”.
    Sau pct. 19: “Ar fi greşit să se tragă de aici concluzia că mijloacele de informare în masă reprezintă opinia publică sau că trebuie să înlocuiască funcţiile specifice ale autorităţilor publice sau ale instituţiilor cu caracter educativ sau de cultură, cum ar fi şcolile.”
    Sau pct. 20: “Aceasta ar echivala cu o transformare a mijloacelor de informare în masă şi a ziaristicii în puteri sau contraputeri (<>), fără însă ca acestea să reprezinte cetăţenii sau să fie supuse controlului democratic, aşa cum sunt autorităţile publice, şi fără ca să dispună de cunoştinţele de specialitate ale instituţiilor culturale sau educaţionale de resort.”

    Falsa interpretare a problemei

    Dna judecător Grozescu mi-a mai reţinut în sarcină că aş fi “distorsionat în mod intenţionat informaţia”, că aş fi făcut “afirmaţii nereale” şi că nu mi-aş fi dovedit afirmaţiile, ceea ce este de-a dreptul lipsit de adevăr. Şi că aş fi folosit termenele „fals” şi „falsificare”, ambele instanţe denaturând răuvoitor înţelesul acestora, precum şi contextual în care au fost făcute.
    Din acest motiv, mă simt dator să-mi explic articolul, de ce l-am scris aşa şi nu altfel, pe baza documentării efectuate timp de 30 de zile.
    În anul 1941, diplomatul Dumitru Murnu a decedat la vârsta de 58 de ani. Etate la care este foarte puţin probabil ca o persoană să se gândească să-şi întocmească testamentul, chiar şi, sau mai ales, olograf. Dar să trecem peste asta.
    La dezbaterea succesiunii s-a prezentat Radu Câmpeanu (administratorul imobilului din str. Paris nr. 4, sector 1), pretinzând că, împreună cu Maria Zoe Isaic – fiica femeii de serviciu Paraschiva Isaic – ar fi copiii din flori ai defunctului. Şi că, prin testament, Câmpeanu ar avea obligaţia să-şi întreţină sora. Numai că Paraschiva Isaic era căsătorită şi o concepuse pe Mariei Zoe împreună cu soţul ei legitim, care a şi recunoscut-o oficial.
    Fraţii defunctului, Gheorghe Murnu şi Ary Murnu, au declarat că Dumitru Murnu Ioan nu a avut copii. La fel şi martorii de atunci, Col. Constantin Antoniu şi Dumitru Ionescu.
    Radu Câmpeanu a prezentat un document olograf, pretinzând că ar fi testamentul lui Dumitru Murnu. Judecătorul l-a deschis şi a consemnat ce dispoziţii conţine. După care NU a omologat succesiunea, fără să-şi motiveze decizia, iar cum fraţii Murnu au părăsit ulterior ţara de teama comuniştilor, problema a rămas în aer.
    În concluzie, dacă aşa-zisul testament olograf ar fi fost autentic, Radu Câmpeanu ar fi putut să devină moştenitor încă din anul 1941. Dar n-a putut fi. De precizat că nici atunci, nici până în ziua de azi, nimeni n-a văzut presupusul testament în original, din simplul motiv că n-a existat şi nici nu există.
    Cum după 1989, Tara Magdalena Veronica şi tatăl ei au obţinut de la Arhivele Naţionale o serie de documente, inclusiv copia după presupusul testament al lui Dumitru Murnu scrisă de Radu Câmpeanu, denotă cu claritate că la dosarul respectiv nu a existat niciun testament original. Şi este normal să presupunem că judecătorul din anii ‘40, tocmai de aceea nu l-a declarat moştenitor pe Câmpeanu. Deoarece nu a avut niciun document justificativ valabil, ci tot o copie (probabil măsluită) executată de acelaşi Radu Câmpeanu.
    În baza respectivei copii după presupusul testament al lui Dumitru Murnu, neautentificată, nelegalizată, ori omologată de parafa vreunui magistrat de la Judecătoria Ilfov ori de aiurea, notarul public de stat Viorel Mănescu şi-a permis să redeschidă succesiunea în anul 1992, desemnând-o pe Tara Magdalena Veronica moştenitoare de drept a defunctului Murnu. PE BAZA UNEI COPII SCRISĂ DE BUNICUL SĂU. Repet, pe baza unei copii nelegalizate, neautentifcate ori omologate de parafa vreunui magistrat al Judecătoriei, doar rătăcită prin Arhivele Statului.
    În articolul incriminat am susţinut că copia respectivă este un fals, care a stat la baza stabilirii succesiunii revendicate de reclamantă, care se ridică la circa 20 de milioane de euro. Un fals, în sensul că nu este un testament autentic, mai susţin şi în prezent acelasi lucru.
    PENTRU CĂ O COPIE NU POATE FI CONSIDERATĂ DOCUMENT AUTENTIC şi NICI NU ÎL POATE SUBSTITUI ÎN LIPSA UNEI LEGALIZĂRI, AUTENTIFICĂRI SAU OMOLOGĂRI.
    Din nefericire, cele două instanţe au apreciat că afirmaţia mea se referă la falsificarea copiei, nu a originalului. Subsemnatul nu am apreciat nicăieri şi niciodată că acea copie ar fi fost falsificată. Ci doar că NU este autentică, în aceasta constând falsul. Deci, un fals ordinar al unui presupus testament. Normal, de vreme ce era o copie şi, mai mult, neautentificată de vreun notar ori ştampilată de vreun magistrat din anii ’40.

    Iată în ce constă mistificarea adevărului despre care vorbeşte preşedinta instanţei de Apel cu o rea-credinţă nedisimulată. Mai clar, o copie dubioasă a ţinut loc de original în toată această poveste, fără a se putea stabili dacă a existat vreodată un testament original, fie şi olograf. Şi în asta constă falsul la care am făcut referire, iar nu aşa cum au denaturant adevărul instanţele de judecată, susţinând că acea copie este originală şi n-a fost falsificată.

    Fiindcă O COPIE NELEGALIZATĂ, NEAUTENTIFICATĂ, NEOMOLOGATĂ ŞI NICI RECUNOSCUTĂ DE CĂTRE ALTE PĂRŢI INTERESATE, CU EXCEPŢIA LUI RADU CÂMPEANU, PRIN NATURA SA NU POATE ŢINE LOC DE ORIGINAL. Ceea ce, din pacate, s-a întâmplat.
    Dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu, în motivarea deciziei sale pe 24 de pagini, dovedind că nici măcar nu s-a aplecat asupra subiectului, având ca singur obiectiv, cu rea-credinţă şi duşmănie, obligarea mea la plata a circa 3.700 de euro despăgubiri morale şi de judecată nemeritate, consemnează:
    “Nu se poate reţine onestitatea jurnalistului, atâta timp cât redă concluziile raportului de constatare terhnico-ştiinţifică nr. 229.033 din 31.06.2006, în care, într-adevăr, se arată că înscrisul şi semnătura de pe documentul în discuţie <>”.
    De parcă asta ar fi fost problema, dna judecător aflând că o copie neautentificată nu poate ţine loc de document autentic.
    E adevărat, în urma raportului respectiv şi la reclamaţia… reclamantei, Institutul de criminalistică recunoaşte că a comis o greşeală, considerând că testamentul olograf n-ar fi autentic, când de fapt era doar o copie, lucru consemnat chiar în partea dreaptă superioară a paginii.
    În realitate, eroarea a plecat de la “organul competent” al parchetului, care a cerut examinarea unei copii evidente şi notate ca atare, neautentificate, ca să se constate dacă este sau nu document autentic (Sic!).
    Iată şi textul conducerii criminaliştilor de care dna judecător Grozescu mă acuză că n-am făcut vorbire în articol – pentru că nici nu aveam motive să o fac -, deoarece n-am susţinut niciodată, repet, că acea copie nelegalizată ar fi falsă, ci că nu poate fi considerat act autentic:
    “… formularea concluziilor raportului de constatare tehnico-ştiinţifică (…) nu prezintă vicii de fond, în sensul că experţii au examinat şi formulat concluzii la întrebările formulate de către organul de dispunere (…)
    Referitor la forma concluziilor am constatat că dintr-o regretabilă greşeală, indusă de către organul de cercetare penală prin actul de dispunere care denumeşte documentul de examinat ca fiind <>, experţii au denumit în concluzie documentul examinat cu titulatura existentă pe el, fără a specifica menţiunea din partea dreaptă superioară, fapt pentru care au fost atenţionaţi.”
    Bineînţeles, nu şi procurorii care, în competenta lor pricepere, au generat această gafă de proporţii, care este cheia întregii afaceri.

    Investigaţii

    În continuarea motivării deciziei, dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu se lansează într-o serie de afirmaţii care nu se susţin, abuzând de paragrafe trunchiate din diverse rezoluţii ale parchetelor care, consideră domnia sa, mi-ar fi defavorabile. De aceea, este cazul să completez acele rezoluţii (existente la dosar) şi unele paragrafe pe care dânsa le-a omis din rea-credinţă, pentru a mă înfunda definitiv.

    Parchetul de lângă Curtea de Apel Bucureşti
    Dosar nr. 1204/P/2002
    Rezoluţie din 07.11.2002
    Laura Ceh – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
    Examinând dosarul cu numărul de mai sus, privind pe notarul public MĂNESCU VIOREL,
    CONSTAT:
    (…) Prin rezoluţia nr. 30/P/2001 din 16.09.2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea efectuării de cercetări faţă de fostul notar de stat MĂNESCU VIOREL, din cadrul Notariatului de Stat Sector 1, care a eliberat certificate de moştenitor necorespunzătoare adevărului.
    Faţă de notarul MĂNESCU VIOREL nu se poate dispune, însă, începerea urmăririi penale, fiind aplicabile disp. art. 10 lit. g C.p.p., întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, prevăzut de art. 122 lit. d C.pen.

    Iar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, în opinia organelor abilitate fapta în sine nu mai există şi nici nu mai contează dacă cineva intră în posesia unei averi impresionante fără drept.
    Ceea ce denotă că presupusa moştenitoare Tara Magdalena Veronica a intrat bine-mersi în posesia averii lui Murnu, în baza unei copii nelegalizate, considerate în mod greşit autentice în anul 1992 de către notar, fără niciun suport legal. Iar de atunci şi până astăzi, controversata succesiune a produs nenumărate efecte juridice ireparabile, făcând-o – repet, fără temei legal – pe reclamantă moştenitoarea colosalei averi de circa 20 de milioane de euro a defunctului Dumitru Murnu şi aruncând în stradă zeci de chiriaşi de bună credinţă.

    Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1
    Nr. 13.114/P/2002
    Rezoluţie din 1.04.2003
    Procuror Iuliana Bendeac de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti.

    CONSTAT:
    (…) După decesul susnumitului (Dumitru Murnu – n.n.), cu ocazia dezbaterii succesiunii acestuia, numitul CÂMPEANU RADU depune o cerere prin care arată că este moştenitorul acestuia (cu ocazia deschiderii testamentului se întocmeşte un proces-verbal de către preşedintele Tribunalului Ilfov asistat de grefierul instanţei) în care este consemnat integral textul testamentului. Astfel, deşi originalul testamentului respectiv nu se mai găseşte în evidenţele arhivei naţionale, procesul-verbal întocmit de judecător are aceeaşi valoare juridică.

    Serios?!?

    Desigur, dna procuror n-a fost de faţă, şi nici subsemnatul. Însă pe baza documentelor existente se poate remarca, pe de o parte, că presupusul testament în copie a fost depus la Tribunal la data de 10 februarie 1941, împreună cu plicul în care se presupune că ar fi fost testamentul original (data Registraturii). Iar pe de alta, că dezbaterea succesiunii a avut loc la 26 februarie 1941. Cu toate acestea, presupusul testament autentic şi secret deschis de judecător conţinea – vezi Doamne! – exact acelaşi text precum copia scrisă de mână de Câmpeanu cu 16 zile mai devreme. Ceea ce ne face să credem că şi în plicul cu pricina se afla tot un “testament” scris de Radu Câmpeanu, motiv din care judecătorul nu l-a omologat. Iar dacă n-a făcut-o, oare din ce raţiuni legale a consemnat procurorul Ioana Bendeac că procesul-verbal are aceeaşi valoare juridică precum originalul?

    În dosarul de succesiune deschis la Tribunalul Ilfov cu nr. 542/1941 există de asemenea un proces-verbal (…) în care se omologhează depoziţiile a doi martori, din care reiese că de pe urma defunctului DUMITRU MURNU nu au rămas ascendenţi sau descendenţi, ci numai doi fraţi, respectiv Gheorghe Murnu şi Ary Murnu. După această depoziţie dosarul rămâne deschis, fără a se mai pronunţa o decizie sau să se realizeze vreo punere în posesie.

    În opinia subsemnatului, motivul din care situaţia nu a fost rezolvată la data respectivă este una singură şi de bun simţ: documentul prezentat de Radu Câmpeanu în plic închis nu era original, ci tot o presupusă copie olografă a presupusului testament, întocmit de mână de Radu Câmpeanu. Altiminteri, preşedintele tribunalului ar fi procedat în consecinţă, iar dacă nu, petentul Radu Câmpeanu s-ar fi străduit din răsputeri să devină moştenitor deplin, că doar nu era prost. De asemenea, există şi ipoteza ca judecătorul să-i fi cerut lui Câmpeanu să facă dovada că, împreună cu Maria Zoe Isaic, sunt copiii din flori ai defunctului, iar aceştia n-au avut cum, fiindcă nu erau.

    Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti
    Nr. 1491/II-1/2003
    Rezoluţie din 11.07.2003
    Prim Procuror Dan Chiujdea din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti.
    Examinând plângerea formulată de (…) împotriva soluţiei în dos. nr. 13.114/P/2002, precum şi conţinutul actelor efectuate în acest dosar

    CONSTAT:
    (…) Astfel, deşi originalul testamentului respectiv nu se mai găseşte în arhivele naţionale (de parcă ar fi existat certitudinea că s-ar fi găsit vreodată – n.n.), procesul-verbal întocmit de judecător are aceeaşi valoare juridică.

    Concluzia prim procurorului preluată cuvânt-cu-cuvânt de la procurorul subordonat este aberantă, din cel puţin cinci motive:
    1) Judecătorul din 1941 a îndeplinit doar un act de procedură şi nicidecum nu a stabilit moştenitorii defunctului Murnu;
    2) Simpla deschidere a presupusului testament olograf, depus la Registratura tribunalului la 10 februarie 1941, nu-i putea conferi acestuia niciun fel de autenticitate ori valoare juridică, cu ignorarea depoziţiilor celor doi fraţi Murnu şi a celor doi martori, care au susţinut că defunctul nu a avut copii;
    3) Dacă respectivul şi iluzoriul document ar fi existat într-adevăr în original, Radu Câmpeanu ar fi reuşit cumva să-şi revendice legal averea, în ciuda opoziţiei fraţilor şi a martorilor, intrând în posesia ei înainte ca regimul comunist să ajungă la putere;
    4) Nicăieri nu există nici cea mai mică dovadă, cu exceptia copiei scrise de Câmpeanu – care numai dovadă nu poate fi considerată -, ca acesta şi Maria Zoe Isaic ar fi fost copiii din flori ai defunctului Murnu;
    5) Procesul-verbal fără număr, care nu conţine nicio concluzie a judecătorului şi nu este recunoscut decât de Radu Câmpeanu, nu poate fi considerat act autentic, chiar dacă domnul prim procuror este de altă părare. Mai ales că, cu 4 zile mai devreme de deschiderea plicului depus de Radu Câmpeanu, se consemnează depoziţiile fraţilor Murnu şi a doi martori, care susţin că defunctul frate nu a avut copii, declaraţiile fiind OMOLOGATE la 3.03.1941 de Tribunal.

    În dosarul de succesiune deschis la Tribunalul Ilfov cu nr. 542/1941 există de asemenea un proces-verbal întocmit la data de 3.03.1941 (Fraţii Murnu şi cei doi martori onorabili au dat declaraţiile la 22 februarie 1941 – n.n.) în care se omologhează depoziţiile a doi martori, din care reiese că de pe urma defunctului Dumitru Murnu nu au existat ascendenţi sau descendenţi, ci numai doi fraţi, respectiv Gheorghe Murnu şi Ary Murnu. După această depoziţie dosarul rămâne deschis, fără a se mai pronunţa o decizie sau să se realizeze vreo punere în posesie.

    În opinia subsemnatului, situaţia a rămas în aer deoarece, între timp, fraţii Murnu părăsiseră ţara de teama comuniştilor, iar pretinsul moştenitor, Radu Câmpeanu, nu a putut face dovada calităţii sale şi a presupusei lui surori – culmea – tot din flori, pentru că nu se afla în posesia niciunui testament autentic, fie şi olograf, ci doar a unei copii nelegalizate, neautentificate ori omologate realizate chiar de el, care a rămas la dosar, ajungând în Arhivele Naţionale. Iar hârtia găsită în plicul deschis de judecător a fost respinsă de acesta.

    Pe baza copiei testamentului defunctului Dumitru Murnu, numita Tara Magdalena Veronica obţine certificatele de moştenitor (…) prin care este declarată unic moştenitor al acestuia.

    Devine moştenitoare în condiţiile în care deja m-am referit, prin bunăvoinţa notarului Viorel Mănescu, care a luat de bună o copie neautentificată scrisă de mână de Câmpeanu, numai pentru că provenea de la Arhivele Naţionale, cu încălcarea flagrantă a legii privind legalizarea unui act. Faptă pentru care notarul n-a putut fi nici măcar cercetat, darmite tras la răspundere, pentru că a intervenit termenul de prescripţie. Dar succesiunea stabilită de el “pe genunchi” a produs şi mai produce efecte dezastruoase pentru zeci de oameni şi pentru stat.
    Analizându-se probatoriul administrat în cauză s-a constatat că situaţia de fapt a fost reţinută corect, mai ales că, din actele dosarului rezultă cu certitudine că numiţii Câmpeanu Radu şi Isaic Maria Zoe aveau calitatea de moştenitori testamentari ai defunctului Murnu Dumitru Ioan conform dispoziţiilor testamentare ale acestuia. De asemenea, a rezultat că fraţii defunctului, numiţii Murnu Gheorghe şi Murnu Ary nu au contestat testamentul defunctului.

    Alte tâmpenii – scuzaţi-mi expresia – strigătoare la cer ale Prim Procurorului Chiujdea. Adică, acesta ajunge la concluzia că, după simpla deschidere a unui presupus testament, nerecunoscut decât de Radu Câmpeanu, copia e perfect valabilă, chit că nu este autentificată, legalizată sau omologată de Tribunal ori de vreun notar. Şi asta, în ciuda faptului că fraţii defunctului au denunţat documentul, ca apoi să nu se mai implice în moştenire din cauza regimului comunist. Despre ce fel de certitudine vorbeşte ditamai magistratul şi pe ce se bazează, în afară de o copie ciudată şi un proces-verbal ce vizează o simplă procedură de îndeplinit, e greu de înteles. Cert lucru, procurorul Chiujdea a stabilit cu nonşalanţă din condei că Murnu a avut copii din flori şi că urmaşilor acestora li se cuvine averea.

    Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti
    Nr. 2041/VIII-1/2003
    Ordonanţa din …09.2003
    Prim Procuror DRAGOŞ NESTOR de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti;
    Examinând cererea formulată de petenţii (…) împotriva soluţiei dispuse în dosarul nr. 13114/P/2002 şi a rezoluţiei nr. 1491/II-1/2003 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1 Bucureşti
    CONSTAT:
    (…) Analizându-se probatoriul administrat în cauză s-a constatat că situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect, mai ales că, din actele dosarului rezultă cu certitudine că numiţii CÂMPEANU RADU şi ISAIC MARIA ZOE aveau calitate de moştenitori testamentari ai defunctului MURNU DUMITRU IOAN conform dispoziţiilor testamentare ale acestuia.

    Deci, dacă dintr-un fals testament în copie rezultă că Murnu a avut doi copii din flori, înseamnă că lucrurile chiar aşa stau şi nu altfel. În pofida declaraţiilor consemnate ale celor doi fraţi şi a martorilor. Cu scuzele de rigoare, dar primul procuror Nestor stă cam prost la capitolul logică, în opinia subsemnatului.

    Din ce rezultă cele susţinute de magistrat, încă n-am reuşit să aflu, deşi m-am străduit. Doar, poate, din concluziile eronate şi halucinante avansate de către subordonaţii săi, şi în niciun caz din documentele aflate la dosar, care relevă cu totul altceva. Deoarece calitatea de moştenitori testamentari nu a fost stabilită în 1941 şi nici recunoscută de către părţile interesate. Încă o dată, scuzele de rigoare.

    Poliţia Sectorului 1
    Biroul Cercetări Penale
    Nr. 1039690 din 14.03.2006
    REFERAT
    Cu propunere de neîncepere a urmăririi penale
    Inspector pr. CONDRUZ TEODORA
    Studiind actele premergătoare din lucrarea penală cu nr. de mai sus,

    CONSTAT:
    (…) În Arhivele Statului – Direcţia Arhivelor Centrale Istorice a fost identificat procesul-verbal fără număr, datat 26 februarie 1941, înregistrat la Tribunalul Ilfov Secţia a I a C.C., purtând ştampila REGISTRATURĂ, cu nr. 0062259 din 28 februarie 1941, aflat în dosarul de succesiune nr. 542/1941.
    În cuprinsul acestui proces-verbal, FĂRĂ SĂ POARTE VREUN NUMĂR DE AUTENTIFICARE al fostului Tribunal Ilfov Secţia Notariat (astfel cum a fost autentificat de Tribunalul Ilfov Secţia Notariat la nr.11014/11 aprilie 1930 contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu S.A. Clădirea Românească, în calitate de vânzătoare, şi Dumitru Murnu în calitate de cumpărator pentru terenul în suprafaţă de 210,57 mp) este consemnată deschiderea şi constatarea stării materiale a testamentului olograf lăsat de defunctul Murnu Dumitru Ioan.

    Şi în această situaţie, insp. pr. Condruz Teodora comite o apreciere nelalocul ei, în sensul că, la data de 26.02.1941, s-ar fi deschis testamentul olograf al defunctului. Chestie pe care nu are de unde s-o ştie, că n-a fost acolo. Deoarece presupusul testament nu a fost recunoscut decât de Radu Câmpeanu. E drept, la fel a consemnat şi preşedintele Tribunalului Ilfov, dar la acel moment nici el nu avea de unde să ştie dacă înscrisul era ori nu autentic. Cel mai probabil, după depoziţiile fraţilor Murnu şi ale celor doi martori, care au susţinut, 5 zile mai târziu, că defunctul nu a avut copii, magistratul a realizat că testamentul nu este autentic şi nu l-a mai omologat. Iar petentul Câmpeanu nu a mai insistat cu cererea lui, neputând face dovada că este copil din flori al defunctului, succesiunea rămânând deschisă.
    Totuşi, insp. pr. Condruz subliniază un lucru foarte important, şi anume că acel proces-verbal NU POARTĂ UN NUMĂR DE AUTENTIFICARE. În aceste condiţii, în lipsa vreunei ştampile, cum să poată fi considerată autentică o copie??? Dar ce n-a fost posibil în 1941, când s-a respectat legea, a fost posibil în 1992, când notarul a dat cu ea de pământ, scăpând basma-curată, după ce fapta lui s-a prescris.

    În finalul acestui proces-verbal este menţionat faptul că petiţionarul Radu Câmpeanu recunoaşte acest testament, atât scrisul cât şi semnătura testatorului, iar av. Andrei Niculescu-Duvaz, pentru intimaţii prof. Murnu George şi Murnu Ary arată că nu are mandat să recunoască testamentul, mandatul său fiind dat numai cu scopul să asiste la deschiderea testamentului.

    Ceea ce însemnă că, în faţa preşedintelui Tribunalului Ilfov, doar Radu Câmpeanu a recunoscut acel document ciudat. Şi, drept urmare, magistratul nu a considerat legal să-l autentifice ori să-l omologheze, considerându-l şi el – pe bună dreptate – dubios. Iar 5 zile mai târziu şi-a întărit această convingere, când fraţii Murnu şi cei doi martori respectabili au susţinut că defunctul nu a avut copii.

    Tot în dosarul de succesiune nr. 542/1941 al Tribunalului Ilfov Secţia a I a C.C. a fost identificat şi documentul în litigiu, intitulat <>, despre care s-a făcut menţiunea în procesul-verbal descris mai sus.
    Testamentul în litigiu are, ca şi procesul-verbal înregistrat sub nr. 006259 din 28 februarie 1941, doar ştampila intitulată REGISTRATURA TRIBUNALULUI ILFOV SECŢIA a I a C.C., având nr. 005080 din 10 februarie 1941.

    Normal, de vreme ce NU era un testament, ci o copie realizată de Radu Câmpeanu, care intenţiona să puna mâna pe averea patronului său.

    Ca să simplificăm lucrurile, în opinia noastră faptele au stat aşa:

    – Dumitru Murnu Ioan decedează la data de 13.01.1941, având 58 de ani;
    – La 10 februarie 1941, Radu Câmpeanu, administratorul acestuia, depune la Tribunalul Ilfov un plic închis, însoţit de o copie a presupusului testament;
    – La 26 februarie 1941, preşedintele Tribunalului Ilfov deschide plicul, constatând că înăuntru se află un presupus testament olograf, conţinând fix aceleaşi cuvinte precum copia ataşată, scrisă de Radu Câmpeanu. Înscrisul din plic este recunoscut doar de Câmpeanu, nu şi de reprezentantul fraţilor Murnu, av .Andrei Niculescu-Duvăz, care nu deţinea un mandat în acest sens.
    – La 28 februarie 1941 procesul-verbal întocmit de Tribunalul Ilfov este depus la Registratură şi arhivat, fără ca presupusului testament să-i fie conferită vreo autenticitate sau valabilitate.
    – La 3 martie 1941, fraţii Murnu şi doi martori respectabili declară că defunctul nu a avut copii.
    – În anul 1992, notarul de stat Viorel Mănescu o declară pe Tara Magdalena Veronica unica moştenitoare a averii de circa 20 de milioane de euro a lui Dumitru Murnu, în absenţa oricărui înscris autentic, olograf sau nu.

    Ştire de presă sau anchetă jurnalistică?

    În continuare, dna judecător Aurelia Mihaela Grozescu îmi pune la îndoială onestitatea, citând din aceleaşi documente din care am citat şi eu. Respectiv, acea constatare tehnico-ştiinţifică buclucaşă, care a fost ulterior retractată de criminalişti, în sensul că a fost examinată o copie, nu originalul înscrisului, adică testamentul lui Murnu.
    De ce trebuia examinată o copie, ca să se demonstreze ce?- e de tot râsul.

    Cum spuneam, eu n-am susţinut niciodată că acea copie ar fi fost falsificată. Am evidenţiat cu totul altceva: că respectiva copie nu poate fi legală, şi în acest sens este falsă, adică nu este nici autentificată, legalizată sau omologată în 1941 ori mai târziu. Şi, ca atare, nu poate fi considerată un document valabil, ci doar o copie măsluită înainte de deschiderea testamentului şi identică în mod misterios şi perfect cu acesta.
    Mai încolo, faptul că Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu a început urmărirea penală împotriva reclamantei, la plângerea dnei Gărgăriţa Riţa, nu este în măsură să mă intereseze, neavând nicio relavanţă. Fiindcă asta nu înseamnă nici pe departe că copia testamentară incriminată ar fi autentică. În opinia mea, procurorii au fost induşi în eroare de către reclamantă şi tatăl ei, iar acesta este chiar subiectul principal al articolului. Iar în condiţiile în care procurorii au ajuns la anumite concluzii într-un caz atât de încâlcit, era puţin probabil ca judecătorii instanţelor civile să se transforme în investigatori şi să descopere un adevăr potrivnic, care ar fi pus în dificultate multe „organe”.

    “În considerentele deciziei civile nr. 1893A/21.09.2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă în dosar nr. 770/2004, irevocabilă prin respingerea recursului, se realizează o amplă analiză atât în ceea ce priveşte valoarea probatorie a înscrisului eliberat de Arhivele Naţionale, cu precizarea că << pârâţii (n.n. soţii Gărgăriţa) au depus copie legalizată de pe dosarul succesoral nr. 542/1941 al fostului Tribunal Ilfov, eliberată de Arhivele Naţionale, în care apare şi TESTAMENTUL (…)”

    Această concluzie a dnei judecător Grozescu este de-a dreptul halucinantă. Deşi până în prezent, nimeni în viaţă nu poate atesta că ar fi văzut testamentul olograf original al defunctului Dumitru Murnu, iată că o instanţă din România l-a văzut. Iar dna judecător Grozescu se grăbeşte să scoată acest neadevăr flagrant în evidenţă, dovedind nu numai că nu a înteles subiectul articolului, dar nici nu a studiat dosarul cauzei aşa cum s-ar fi cuvenit, rezumându-se doar la a-şi pune în aplicare răzbunarea pe subsemnatul şi pe libertatea de exprimare a presei.
    La aceeaşi idee mai vorbeşte cea care m-a pus la zid despre “puterea lucrului judecat în urmă cu 3 ani de zile” şi despre faptul că “nevinovăţia reclamantei era confirmată şi de organele de urmărire penală”.
    Foarte bine, dar dacă lucrurile nu stau tocmai aşa cum au stabilit judecătorii ori procurorii, dacă există probe care atestă că aceştia ar fi putut greşi, presa trebuie să tacă? Să ascundă adevărul pe care magistraţii nu l-au văzut, cu sau fără intenţie? Nu spun neapărat că aceştia ar fi vinovaţi, însă cu siguranţă pot greşi. La fel cum şi subsemnatul poate greşi în unele cazuri, dar asta nu înseamnă că mi-am făcut meseria cu rea-intenţie şi trebuie să fiu pus la zid.
    Mai subliniază dna judecător Grozescu, copiind – tot fără ghilimelele de rigoare – din concluziile avocatului fără împuternicire avocaţială la dosar că, potrivit Codului deontologic al jurnalistului, “Ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale”.
    La ce ştire de presă se referă dna judecator, denaturând din nou realitatea din duşmănie, nu pot să-mi dau seama. Pentru că articolul “Semnătură de milioane” nu este, în niciun caz, o ştire de presa. Este cu totul altceva,

    Motiv din care mă văd din nou dator să adaug explicaţii:

    Ancheta jurnalistica este o descoperire a unui adevăr ascuns, care vizează cu predilecţie: afaceri necurate, corupţie, neglijenţă, rea-voinţă, incompetenţă etc. Ancheta jurnalistică nu poate fi asimilată cu reportajul, deoarece demonstrează, nu doar arată un fapt. Subiectul anchetei este o problemă (şi nu o ştire), a cărei existenţă jurnalistul o demonstrează.
    Ancheta de investigaţii este unul din stâlpii de susţinere ai jurnalismului, care contribuie semnificativ la faptul că numim presa “a patra putere în stat”. Fără o presă independentă, nicio democraţie autentică nu poate exista.
    Totuşi, pe cât de incitant pare să fii reporter de investigaţii, pe atât este de periculos. În cele mai dese cazuri se scrie despre oameni periculoşi şi bogaţi cărora, dacă le strici afacerile sau îi superi, vor căuta răzbunare.
    Ancheta jurnalistică vizează interesul public şi nu interese de grup. Faptul că un ziarist foloseşte un limbaj mai virulent sau că exagerează în anumite limite, nu înseamnă că este de rea-credinţă. La fel cum nici exercitarea profesiei de gazetar nu este un delict.

    În continuare, Decizia Civila nr. 1137A a Tribunalului Bucureşti “apreciază că fapta reclamantului pârât reprezintă o abatere profesională, constituind în acelaşi timp o faptă ilicită în accepţiunea art. 998 – 999 din Codul civil de la 1864, comisă cu vinovăţie”.

    La asemenea afirmaţii este normal ca orice gazetar din aceasta ţară sau de aiurea să rămână mut de uimire. Şi să se teama să nu ajungă la cheremul unei judecătoare răzbunătoare, care are ceva de împărţit cu presa, sau chiar cu colegii săi, astfel încât pizma să se răsfrangă şi asupra lui.
    Mai departe, mi se pune în cârca neadevărul că aş fi inclus în articol “afirmaţii concrete despre care jurnalistul ştia că sunt lipsite de un temei factual suficient”.
    Acest tertip este o nouă tentativă de denaturare a adevărului; din contră, afirmaţiile au fost făcute cu convingerea – pe care o am şi în prezent – că sunt adevarate. Iar “temeiul factual” înseamnă: documente, mărturii, investigaţii, informaţii din alte articole de presă, toate existente la dosar, pe care dna judecător Grozescu n-a avut niciun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.