2012?

Ziceau unii că ar fi anul Apocalipsei. Al potopului. Al flăcării cu care se sfârşeşte totul.

Tot soiul de previziuni pesimiste.

De ce, mă (şi, mai ales, vă) întreb, să nu fie, pur şi simplu, anul sfârşitului unei lumi? Sau măcar al începutului sfârşitului?

Tuturor poveştilor despre marea, finala nenorocire vreau să le opun astăzi o poveste optimistă, despre un altfel de foc, poate necesar.

Am desprins trei captures dintr-un video care circulă intens pe Internet – al evenimentelor de aseară, de la Madrid. Cum ActiveWatch e un site care discută despre presă şi libertatea ei, vreau să pornim de la o analiză a acestor imagini. Mai ales a treia, cum veţi vedea, e interesantă. Celelalte, însă, îmi par necesare spre a înţelege situaţia.

În prima, vedem cum poliţiştii încearcă să-l smulgă dintre manifestanţi pe un tânăr, iar un om îmbrăcat în portocaliu trage de acesta din partea cealaltă; bâtele ‘oamenilor legii’ se abat cu înverşunare nu asupra celui care urmează a fi săltat, ci asupra celuilalt.

În cea de-a doua, tânărul capturat e deja dus în direcţia dubelor… dar, cum vom vedea imediat, înainte de a se ajunge acolo trebuie trecut şi printr-o altă ‘staţie’ importantă.

Şi iată: în cea de a treia imagine victima nu se mai vede, pentru simplul motiv că e deja aruncată pe jos, bătută, călcată în picioare. Cu toate astea, nu asupra ei vă rog să vă concentraţi atenţia, ci asupra celor doi poliţişti cu scuturi aflaţi între ‘noi’ şi cel maltratat. Pe cine apără ei, împotriva cui? Ce sens are poziţionarea lor acolo, într-un moment în care, evident, conflictul e în altă parte?

Mă veţi ierta pentru retorismul destul de ieftin (dar, vorba aia, sunt de meserie literat), fiindcă, evident, v-aţi dat deja cu toţii seama ce vreau să spun. Cei doi blochează camerele televiziunii oficiale (foarte probabil, urcate pe o clădire, undeva).

Simplă agresivitate, simplă violenţă inutilă, simplă prostie, mai ales – vă veţi spune, în condiţiile în care din acea piaţă se face live streaming pe internet, şi nici o forţă din lume nu va putea împiedica oamenii să afle care e situaţia acolo. Dar eu, unul, m-am cam săturat să pun toate relele pe prostia nativă a, ca să dăm un exemplu, jandarmilor bucureşteni. Pe bestialitatea dotată cu căşti, bâte şi gloanţe de cauciuc a forţelor de ordine spaniole. Aceştia sunt doar mâna stupidă care loveşte, împinge, încearcă să sugrume. Nu ei sunt duşmanii.

Mda, mulţi dintre noi vor avea (eu unul ştiu că am) un sentiment de destindere când, câteva clipe mai târziu, vor vedea în acelaşi video un poliţai primind şuturi în fund de la manifestanţi. Sunt reacţii viscerale şi sufleteşti fireşti – dacă mi-aş fi văzut, ca şi omul acela în portocaliu, prietenul tras înspre nenorocire de jandarmi, cu siguranţă m-aş fi bătut cu ei.

În ciuda presiunii, a fierbinţelii momentului, nu visceralitatea e cea care trebuie să ne conducă. Trebuie să stăm, fiecare, să ne gândim; trebuie să vorbim unii cu alţii, înainte să ieşim iar în stradă. Fiindcă, zic eu, ieşirea e inevitabilă, trebuie doar ca de data asta să fim mai puţin fraieri-şi-bezmetici, să ştim pentru ce (şi cum) luptăm.

Propunerea mea? Împotriva capitalismului marelui capital, împotriva băncilor, a corporaţiilor, a banului autoinstituit pe deasupra oamenilor, care a cumpărat politicienii, şi-a subordonat forţele de ordine… dar ce spun? de represiune tot mai sălbatică, trădând o frică tot mai mare. Eu unul am ‘prins’ destul din comunism, ca să nu mai pot fi un exponent al stângii cât-de-cât radicale. Mai mult, cred că în faţa forţei zdrobitoare, impersonale care guvernează astăzi chiar şi pe continentul cel-mai-democratic-din-câte-pot-fi, distincţiile clasice stânga-dreapta încetează să mai funcţioneze. Ceea ce ni se întâmplă astăzi e dominaţie de dragul şi în numele dominaţiei, fără ideologie, fără păsare, exercitată dintr-o zonă ocultă care e dincolo de, şi peste politicieni, main-stream media şi poliţişti-jandarmi. Corporaţii, bănci, fonduri speculative – marii păpuşari ai lumii de azi.

Cred într-un 2012 care, în sfârşit, a adus o vedere, poate chiar un început de viziune. Un iz al unei catastrofe pe care nu noi, indignaţii sau mânioşii sau pur şi simplu visătorii la o lume mai demo… mai normală, am provocat-o; dimpotrivă, singura noastră vină e că ne-am dat seama de ea poate un pic prea repede pentru gustul autorităţilor.

Cred într-un 2012 care, da, aruncă lumea într-o nouă re-gândire a fundamentelor, într-o viitoare re-aşezare. Şi să nu-i credeţi pe cei care vă vor spune, pe toate canalele, că e o reaşezare inerent, inevitabil violentă, mai mult, că noi, cei care am fost şi vom mai fi în stradă ne-o dorim astfel.

Uitaţi-vă la poliţiştii madrileni, puneţi video-ul ăsta de câteva ori de la cap, până veţi înţelege (în ciuda de-neînţelesului lui sub raport… uman) motivaţiile şarjei isterice a poliţiştilor asupra unor oameni care… ce făceau? Îi înjurau, strigau, agitau în faţa lor steaguri pe beţe flexibile din plastic?

Până veţi înţelege că autorităţile au nevoie de violenţă ca justificare pentru reprimare (cu ocazia asta, delectaţi-vă şi cu această ştire mai veche, una care ar fi delicioasă, dacă n-ar fi aşa de… tristă, în fond).

Că soluţia noastră e, dimpotrivă, calmul. Fermitatea. Credinţa că, departe de a reprezenta ceva în sine înspăimântător, ceea ce se întîmplă e o firească urnire a istoriei. Degeaba pui doi scutieri în calea camerelor televiziunii mainstream, câtă vreme există internet, telefoane mobile şi, mai ales, oameni care încep să se trezească din amorţire.

Mă declar frate de sânge şi de suflet cu fiecare protestatar de pe străzile Madridului. Mă declar unul din zecile de milioane de membri ai unei mişcări care va duce Europa, cel puţin Europa, într-o direcţie pe care marii sforari deja o visează, noapte de noapte, în cele mai delirante coşmaruri, din care se trezesc plini de sudoare. Iar mâine-poimâine degeaba se vor mai trezi din somn, fiindcă însăşi realitatea va fi devenit visul lor cel mai urât.

Cu toate că sunt român, cu toate – mai exact – că mă aflu într-o Românie încă adormită de aparentul conflict între USL şi PDL, încă angajată, cu o naivitate demnă de o cauză mai bună, de o parte sau alta a acestei baricade de mucava, văd, încep să şi simt, ajung să ştiu că drum de întoarcere nu mai este, nici timp de dormit, mai departe, somnul celor prea-cuminţi-şi-umili.

Să ne bucurăm, aşadar, de 2012.

 

DISCLAIMER:

Conţinutul acestei rubrici nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a organizației ActiveWatch. Așteptăm articolele dumneavoastră. Aveți responsabilitatea să verificați informațiile pe care le publicați și să respectați valorile și misiunea ActiveWatch.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *