Pimp My Ride  e, cum bine ştiţi, o respectabilă emisiune de televiziune în care nişte excelenţi meseriaşi, pasionaţi de tunarea autovehicolelor, transformă maşina veche-şi-banală a câte unui norocos într-una de… ehe, şi aici va trebui să recunoaştem sensul ‘originar’ al cuvântului, de peşte sau proxenet. Fireşte, în contextul pomenitei emisiuni, beneficiarii tunării (sau poate mai corect ar fi să spun: ai tuning-ului?) nu sunt neapărat, mai exact nu sunt niciodată, în ce priveşte ocupaţia, manageri/ brokeri ai celei mai vechi meserii din lume, prostituţia. Sunt oameni normali, doar că entuziasmaţi ca nişte copii atunci când îşi visează maşinuţa transformată în ceva… deşănţat, odios, zgomotos de cool.

Toate astea nu schimbă, însă, câtuşi de puţin, semnificaţiile de bază ale cuvintelor implicate în titlu. Pimping one’s ride poate, aşadar, să desemneze în continuare ceea ce eu aleg să spun, aici, utilizând expresia: a peştiza, dacă vreţi (a eficientiza sau, mă rog, controla din punct de vedere proxenetic) evoluţia sau comportamentul cuiva, sau poate chiar ‘destinul’ lui, ei – his, her, its ride through life.

Vor fi, nu mă îndoiesc, foarte numeroşi cei care se vor irita citind acest text, în care compar/ asociez România cu o c… cu o prostituată. Există un rrrrromânism foarte vocal şi sforrăitor (adică şi sonor, şi trăgător de aţe), care pune mare preţ pe aparenţe şi ai cărui practicanţi mă vor pune iute la zid, declarându-mă inamic al poporului. Şi, da, în raport cu acest tip de rrromânism prefer să mă situez dintotdeauna şi mereu pe poziţii ireconciliabile, ba chiar non-dialogale. Ar fi, realmente, cu neputinţă să mă doară mai în adâncul cotului decât (mă doare) de acei ‘români verzi’ care-şi laudă/ venerează ţărişoara aşa, din oficiu, cu retorică ve-ce-tudoristă şi spirit (etern) caţavencian.

În raport cu ceea ce, însă, voi îndrăzni să numesc aici un patriotism critic (unul care, lucid dorind să fie, trebuie să se manifeste pe alocuri necruţător în aprecieri şi fără perdea în expresie), cred că fiecare dintre noi ar trebui să fie asumat-răspunzător. Iar eu, aici, compar România (noua, tot mai derutata Românie) cu o curvă doar fiindcă o iubesc mult, mult de tot.

[Aş iubi-o şi dacă ar face-o nu doar cu fmi şi rmgc şi chevron şi sterling şi băieţii deştepţi şi ceilalţi pe care îi ştim, ci cu toţi bişniţarii lumii… aş iubi-o, fiindcă sângele apă nu se face, şi la fel aţi iubi-o, cu ură şi revoltă, şi voi.] Alţii vor prefera o expresie mai blândă – România ca o colonie a noului imperialism ‘corporatist’, un stat ofertant de resurse neregenerabile, dar ieftine, până la spolierea totală, românii ca o naţiune abulică, descurajată, somnolentă de care nu e deloc greu să-ţi baţi, dacă ai chef, joc.

Dar ţin să precizez: România nu e curvă prin vocaţie, ci prin traficare. A fost confiscată, răpită, drogată, flămânzită, sedusă, abandonată, sedusă, abandonată, minţită fără jenă, umilită fără alt motiv decât şcoala umilinţei, împinsă gregar, dar constant, spre retardare de către deja mai multe generaţii ale propriilor ei politicieni. Din toate partidele şi formaţiunile, de toate orientările şi spoielile ideologice.

În vinele ei curge un sânge confuz şi pâclos, vederea îi e înceţoşată, în mintea ei de-abia dacă mai sclipeşte conştiinţa, conştienţa privitor la ceea ce i se întâmplă, la ce e rău şi ce ar putea/ ar trebui să fie bine. Şi sângele, vederea, conştienţa, conştiinţa, toate astea, n-are rost să ne minţim nerecunoscând-o, suntem noi.

Noi, ‘boborul’. Noi, societatea civilă. Noi, ‘clasa de mijloc’ şi ‘intelectualii’ şi ‘formatorii de opinie’.

——————————-
Dar nu despre astea voiam de fapt să scriu, ci despre noul proxenet al României.

Ungureanu. Mihai Răzvan Ungureanu.

Are, crede el, clasă. E, crede (cum nu se poate mai manifest, mai vizibil, mai aruncat-scuipat-în-ochi) el, mai deştept, mai citit, mai subtil, mai a-toate-înţelegător decât noi, ăştialalţi. Aparţine unei specii de politicieni noi, într-adevăr altfel… specie evoluată, dacă un spor de cinism, de aroganţă, de sânge-rece-şerpesc pot însemna o evoluţie. Marchează, în oarecare măsură, o linie de demarcaţie, un prag. E apologetul nemărturisit al înlocuirii a ceea ce pe vremuri se numea “intelighenţia” cu intelligence-service-ul de tip James-Bond’s-Big-Brother. E, politic vorbind, prima instituţionalizare românească a serviciilor, mărturie în plus, dacă mai era nevoie, că în ciuda discursului anti-rusesc preşedintele Băsescu a avut şi mai are o gândire de-a dreptul sovietică. Şi mai e, european vorbind, o ruşine-în-sine (prin simpla nominalizare/ instalare ca prim-ministru) pentru spaţiul Uniunii şi un precedent cum nu se poate mai periculos.

Dar este, mai presus de toate, o persoană, un om. Sau, mă rog, ceva care seamănă a persoană-şi-om, dar e făcut mai degrabă din mucava amestecată cu, din belşug, scuipat-şi-suflu prezidenţial.

Ieri, 6 aprilie, cu ceva după prânz, după ce televiziunile-de-rigoare fuseseră atent convocate şi instalate, MRU s-a oprit în faţa Ministerului Mediului şi i-a privit părinteşte pe aşa-zişii mineri ai canadienilor de la rmgc, şi le-a promis cu vibraţie în glas şi aproape-lacrimi-în-ochi că el, Ungureanu, nu va permite ca ei să şomeze.

N-am văzut în toată viaţa mea o scenă mai prost jucată, mai cusută cu odgon alb, mai, în fine, jegoasă. Prestaţia de ieri a lui Ungureanu (venită, prietenii ştiu de ce, după o zi în care pe bursa canadiană acţiunile Gold Corporation îşi pierduseră aproape un sfert din valoare) a fost într-atât de penibilă, încât un Naumovici, un Baltazar, ba chiar un Băsescu pot părea, comparativ, monumente de decenţă.

Dar, nu-i aşa, domnului MRU îi plăcea încă de pe vremea directoratului SIE să dea interviuri de ‘şpion’ rasat, zbenguindu-se ca o focă-n apă în lumina camerelor de luat vederi şi povestind tuturor, cum numai o ţaţă şi/sau coafeză ştie face, cât de secreţi sunt agenţii, dintre care cel dintâi e domnia-sa.

Asta, în ce priveşte forma. În ce priveşte conţinutul, acelaşi MRU ne vorbise ‘de’ la radio asigurându-ne că 200 de milioane de euro e preţul corect pentru controlul unui zăcământ de peste 10 miliarde, sau că tot ce va face, deocamdată cel puţin, Chevron în România va fi dragoste aproape-platonică (se vor introduce, zicea primul ministru, nişte sonde foarte subţiri care vor dori doar să afle dacă avem gaze de şist) cu solul patriei, nu în vederea unui ulterior fracking sălbatec (nebunatec?), ci doar aşa, de amorul artei şi pur teoretic.

Aşa încât nu, nu afirm că vă spun o noutate, nici că am fost surprins de prestaţia lui MRU la Ministerul Mediului. De altfel, nu cred că MRU ne poate face surprize. I-aş fi spus agentul oranj, după numele celebrului şi odiosului herbicid inventat de americani pentru Vietnam – fiindcă asta face, pustieşte, ucide, îndepărtează inconvenientele lăsând terenul pregătit pentru exploatarea resurselor.

Dar cuvântul acesta, oranj, ar fi sugerat că Ungureanu e un portocaliu ca toţi ceilalţi. Or, eu nu cred că e aşa. Eu cred că el e de felul lui incolor, inodor, ca să nu mai vorbim de insipid, şi azi a-mprumutat culoarea morcovului doar fiindcă are unul înfipt… vorba lui Iliescu, precum sula-n coaste.

Cuvântul acesta, oranj, ne-ar fi dat speranţe că vântul istoriei va mătura personajul din faţa noastră tot aşa cum, fără discuţie, va şterge PDL-ul aproape ca şi când acesta n-ar fi existat, prin alegerile care se apropie. Că MRU a fost o nefericită efemeridă, încă un gândac de bucătărie ţintuit pe foaia istoriei de încă un ac prezidenţial.

Şi n-aş vrea să vă faceţi iluzii. Soiul ăsta de… era să zic oameni, mă voi mulţumi însă să folosesc cuvântul entităţi, rezistă la greu. MRU nu e oranj; e eventual alb ca o vopsea lavabilă înainte să vină zugravul să-i dea ce culoare doreşte; alb ca apretul şi ca făina zero-zero-zero, super-spălată şi rafinată şi plină de amelioratori. MRU ar trebui să figureze, la loc de cinste, pe lista E-urilor alimentare – ca ingredientul-minune ce poate umple orice formă şi căpăta orice gust.

V-am spus toate astea fiindcă, fiţi siguri, va fi pe-aicea multă vreme. Veţi, vom mai avea de-a face cu el.

Şi era bine să ştim.

 

DISCLAIMER:

Conţinutul acestei rubrici nu reflectă în mod obligatoriu poziția oficială a organizației ActiveWatch. Așteptăm articolele dumneavoastră. Aveți responsabilitatea să verificați informațiile pe care le publicați și să respectați valorile și misiunea ActiveWatch.

This article has 1 comment

  1. d-l Vîlcu,
    savuroasă metafora asta cu e-ul alimentar ca formă de personalizare a eu-lui impersonal :),
    și, totuși,
    nu vă temeți de el-ul / ei-uri ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.