În seara asta am ocazia de a-mi repara o vinovăţie faţă de 'gazdele' mele de la ActiveWatch: am început să scriu pe blogul lor acum câteva luni, cu texte care aveau legătură directă cu specificul organizaţiei ('supravegherea' presei) – despre televiziuni, reclamele şi embargoul legate de Roşia Montană etc., pentru ca, în timp, să merg apoi către chestiuni de ordin mai general, legate de protestele din ianuarie-februarie, de sistemul democratic-politic şi criza, în opinia mea tot mai accentuată, care îl afectează ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, n-am reuşit să mă păstrez la un mod îndeajuns de strict în linia esenţială, firească, a blogului – şi cu toate astea nimeni, niciodată, nu m-a tras de urechi. Mă trag eu singur, acum, şi totodată mă reîntorc la problema presei, într-o instanţiere extrem de importantă a ei, pe care totuşi până alaltăieri nu o băgasem serios în seamă – tocmai fiindcă lucrurile normale, obişnuite, sunt greu de menţinut în atenţia mereu atrasă de chestiuni… scandaloase.

Organismul de presă la care vreau să mă refer este Monitorul Oficial al României. Într-un anume sens, un 'ziar' cum nu se poate mai neinteresant, fiindcă nu cuprinde investigaţii, opinii, atitudini, ci doar decizii legislative; într-un alt sens, însă, un model pentru un, cum să-i spun? stadiu ideal, maximal pe care presa nu-l poate vreodată, efectiv, atinge – stadiul obiectivităţii absolute sau, chiar mai mult, al textului care produce efecte imediate, obligatorii, în real.

Când Curtea Constituţională a României a dat dreptate Preşedintelui în ce priveşte chestiunea delegaţiei pentru Consiliul Europei, pomenita publicaţie a fost trecută în subordinea Guvernului, pentru a împiedica apariţia în paginile ei a deciziei – fiindcă, odată publicată, aceasta ar fi devenit executorie. Mai mult, intervievat despre această problemă, Victor Ponta a avut tupeul extraordinar de a ne scuipa pe toţi în cap, în direct de la Bruxelles, spunând că el va respecta întotdeauna deciziile CCR, cu condiţia ca şi Preşedintele să le respecte pe ale Parlamentului. Infatuare, dispreţ faţă de lege şi, poate mai grav ca orice, stupiditate – mai mare, o recunosc, decât mă aşteptam din partea persoanei Prim-Ministrului – fiindcă, evident, în virtutea principiului de separaţie a puterilor în stat, declaraţiile politice adoptate de Camere nu au nici un efect juridic asupra instituţiei prezidenţiale. Şi ştiu că unii vor spune că s-au prea obişnuit cu vorbele grele care ies prea uşor de sub degetele mele de pe tastatură, şi-mi vor cere să justific cuvântul 'stupiditate': ei, bine, iată: un jurist care practică/ exacerbează confuzia între cerinţa cutumieră şi eventual etică de consiliere/ colaborare a preşedintelui cu Parlamentul, pe de o parte şi cea legală ca guvernul să respecte Constituţia, pe de alta fie e prost, fie ne crede pe noi toţi formidabil de proşti.

Revenind: văzusem ziare şi televiziuni prostituându-se la un mod aflat departe-dincolo-de-jenant; văzusem TVR-ul îndoindu-se ca firul de iarbă în faţa tuturor vânturilor prezidenţiale-şi-ale-Puterii, practicând o slugărnicie şi o lipsă de imparţialitate strigătoare la cer; mă obişnuisem cu modul în care în întreaga media românească se manipulează atât de masiv-grosolan-fără-perdea încât manipularea însăşi devine ineficientă. Dar nu mă gândisem niciodată cât de 'lucrativ' este să controlezi ce intră, şi ce nu, în Monitorul Oficial al României.

Cu alte cuvinte, încă o dată, guvernanţii USL au depăşit tot ceea ce văzusem înainte în materie de ilegalitate-practicată-pe-faţă. Dar de data asta nu mai pot reacţiona cum, în toate ocaziile anterioare, mai reuşeam: să mă amuz. Mda, disputa Ponta-Băsescu în jurul scaunului României în marile întruniri europene a fost ridicolă, a fost un film-cu-proşti, o bătaie de stradă (sau de mall?) între doi golănaşi absolut dezinteresaţi de 'agenda' celor din jurul lor. Mda, într-un anume de sens, ea n-ar fi meritat decât un hohot de râs, vorba aia, homeric. Dar, nu ştiu de ce, de data asta în loc să mă apuce chicoteala, îmi îngheaţă şira spinării de scandalizare, oroare şi rele prevestiri.

Fiindcă am văzut legea călcată în picioare chiar în faţa mea, spulberată, ştearsă dintr-un singur gest de Mare Şmecher, cu un zâmbet cretin-satisfăcut pe faţă. Am văzut lipsa de demnitate dusă, tăvălită, răscăcărată din nou în faţa tuturor, de data asta nu printr-un reprezentant european oarecare, ca infatuatul Adrian Severin pornit să acuze tot el presa care-l descoperise, ci prin Prim-Ministrul plagiator care tocmai uzurpase calitatea de Şef al Statului a preşedintelui, cel puţin în valabilitatea ei ca reprezentare externă.

Prin prezenţa sa zâmbitoare la Bruxelles, domnul ctrl-V. Ponta, proaspăt auto-proclamat cel mai important şi reprezentativ om al României, a dezonorat încă o dată, doar că mai grav, consider eu, ca oricine până acum, imaginea acestei ţări, a intelectualilor ei, în faţa lumii civilizate.
Şi totuşi, nu această ruşine fără precedent e cea care m-a făcut să-mi pierd capacitatea de a mă amuza. Ci, o repet, chestiunea – pe care o consider cum nu se poate mai simptomatică – a Monitorului Oficial. Fiindcă în opoziţie directă cu soarta deciziei Curţii Constituţionale (care nu a apărut la timp) se găseşte o acţiune a ministrului interimar al Educaţiei, Liviu Pop, care a desfiinţat/ pus în reorganizare CNATDCU, în chiar noaptea dinaintea deciziei acestei comisii privind plagiatul lui Ponta. Această hotărâre a Ministrului a apărut neîntârziat în Monitorul Oficial, devenind executorie înainte ca lucrările CNATDCU să înceapă.

Şi nu doar atât. Acelaşi Ministru al Educaţiei a mers el însuşi la şedinţă şi a încercat, prin presiune directă, să-i împiedice pe membri să-şi formuleze verdictul profesional. Iar după ce aceştia, nelăsându-se intimidaţi, au decis în unanimitate că plagiatul este evident, Ministrul a început un război împotriva lor, a ieşit chiar şi la televiziune (unde altundeva, decât la TVR-ul care, sub conducerea ex-sri-stului Claudiu Săftoiu, se află, evident, în… repoziţionare?) repetând ca un papagal că acest organism nu avea calitatea / competenţa de a lua o hotărâre privind doctoratul Prim-Ministrului. Calomniindu-i fără nici o jenă pe membrii CNATDCU, sfătuindu-l de la distanţă pe Ponta să îi dea în judecată pentru că i-au afectat imaginea.

Înţelegeţi ce vreau să spun? Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare nu are, în viziunea Ministrului Educaţiei din România, căderea de a se pronunţa în privinţa tezei şi – implicit – a titlului de doctor conferit lui Victor Ponta.

Nu mă mai pot amuza deloc. Corina Dumitrescu, Ioan Mang, Laura Codruţa Kovesi au fost deja prea mult. Modificarea componenţei Comisiei de Etică în preziua deciziei privitoare la profesorul orădean mai-sus-pomenit adăugase deja o tensiune greu de înghiţit. Dar să ai un Guvern care calcă în picioare, fără nici o jenă, nu doar deciziile profesioniştilor din învăţământ, ci şi pe aceşti oameni înşişi, care pune mâna pe Monitorul Oficial pentru a instrumenta atât o prezenţă cum nu se poate mai jenantă a delincventului Victor Ponta, ca reprezentant al ţării, la o importantă reuniune europeană, cât şi protejarea prin cele mai staliniste metode a calităţii de… doctor a acestuia – să ai un astfel de guvern, mi se pare dincolo de orice mi-am putut vreodată imagina. Sunt, aşa cum am spus, depăşit, siderat, amuţit interior – în ciuda faptului că, iată, scriu cuvinte, multe cuvinte, pentru a mă elibera cumva de tensiune.

Fiindcă, lovit în tot ce am mai preţios profesional, moral, poate chiar în uzul normal al raţiunii, probabil că exprimarea mea cea mai judicioasă ar fi fost… un lung şir de urlete dez-articulate. Şi, da, încerc să rezist, să păstrez oarecum o unitate spirituală de mine însumi tocmai scriindu-vă vouă, convocându-vă pe voi, cerându-vă să fiţi martori, să înlemniţi alături de mine, să vă puneţi mâinile crispate pe faţă, înţelegând că nu mai e de joacă.

Nu mai e de joacă deloc.

Cristian Tudor Popescu a comparat, azi, situaţia cu cea din Germania din momentele ascensiunii la putere a lui Hitler. Probabil v-aţi spus cu toţii că e o exagerare. Ce Dumnezeu! Suntem la marginea Europei, într-un secol mult mai deşteptat la minte, când informaţia circulă mult mai bine şi când am învăţat să ne preţuim libertatea, libertăţile, dreptatea, drepturile. Şi poate că da, datorită acestor circumstanţe externe, situaţia 'empirică' nu e la fel de gravă ca a Germaniei anilor 1930. Dar, ascultaţi-mă ce vă zic, situaţia morală e aceeaşi de atunci. Deci, zic eu, e momentul să ne întrebăm, mai mult ca oricând, dacă trebuie să ne ghidăm propriile vieţi după principii, sau după cum bate vântul.

Tocmai fiindcă, dincolo de noi, ultimele principii par a-şi fi dat duhul. Tocmai fiindcă nici o brumă de normalitate-legalitate nu a mai caracterizat 'întâmplările' despre care v-am vorbit. Tocmai fiindcă ne vedem obligaţi, azi, să constatăm că spaţiul propriei noastre lejerităţi, al manevrelor de eschivă, al nepăsării vesele sau triste, al preocupării doar de firul îngust al vieţii noastre individual-empirice, dispare din lumea reală cu fiecare zi care trece.

Acesta, prieteni, nu mai este un loc în care să putem trăi. Va trebui să facem altul.

Articolul are 2 comentarii

  1. De acord cu @blog de caine rau: SA PLECE EI! SA NE APARAM LOCUL, PENTRU CA ESTE AL NOSTRU!
    PS
    Cu un lucru spus in articol NU sunt de acord: disputa nu a fost intre “doi golanasi”, ci intre Presedintele tarii si un derbedeu politic.

Comentariile au fost inchise.