Cu o vorbă/ un titlu de carte, celebre deja, ale lui Lucian Boia: România e, fără îndoială, ‘altfel’. Chiar şi zodiacal, îmi vine să spun, ar trebui să inventăm alte semne decât cele occidentale sau cele ale anilor chinezeşti. Mai cu seamă pentru proaspăt-încheiatul an, foarte probabil cel mai prost din istoria post-revoluţionară a acestei ţări.

A fost, într-un anumit sens, vremea balaurului. Cu trei capete (Băsescu, Ponta, Antonescu), toate pătrate. Anul unei Românii ridicole, adusă în pragul demenţei şi poate dincolo de el, de către politicieni care au coborât public (şi… modelator, molipsitor pentru o parte însemnată a naţiunii votante) sub nivelul minim al oricărei decenţe, ca şi de către televiziuni/ ziare transformate în organisme de pură, grosolană, incredibilă (în sensul cel mai banal al acestui cuvânt: al depăşirii, pe rând, a tuturor aşteptărilor) dezinformare/ manipulare.

A fost, fără discuţie, anul în care România s-a compromis masiv (şi pe deplin meritat) în plan extern. Lovitura de stat din vară ar fi rămas fără echivalent în istoria ‘comunitară’ a Europei, dacă n-ar fi fost contrabalansată de, tocmai, laşitatea unui preşedinte-fost-jucător, acum pregătit să câştige la masa verde. Mă întreb uneori ce îşi vor fi spunând ‘restul’ continentalilor (da, ştiu: foarte probabil nimic, fiindcă au şi ei, săracii, prea multe pe cap) despre ţara asta jenantă. Fiindcă, da, în 2012 fundamentele democraţiei româneşti au fost apărate, fără menajamente, din afară, prin constrângere… pentru ca orice om, politic sau nu, care va fi participat la această intervenţie să ajungă în situaţia de a se întreba, post factum, dacă în România, ţară fără principii, poţi apăra cu adevărat altceva decât interesele, întotdeauna meschine, ale unei forţe politice sau (ale) alteia. Da, USL-ul a orchestrat o enormitate inacceptabilă, a pus, fără jenă şi fără păsare, sub atac statul de drept (şi de fapt)… dar nu e cu nimic mai puţin adevărat (am văzut cu prisosinţă pe măsură ce ne apropiam de alegeri) că PDL-ul a apărat nu ţara sau dreptul, ci doar propriul joc, propriile poziţii, cu o meschinărie corect, cred eu, taxată de rezultatele votului din decembrie.

Că, penalizând absolut justificat PDL-ul şi mai ales laşitatea preşedintelui Băsescu, votul acesta a pus România în braţele USL sau, ceea ce e totuna, pe buza prăpastiei, aceasta e, fireşte, cealaltă faţă, şi mai întunecată, a unei monede al cărei principal defect a fost tocmai acesta: al bipolarităţii, al aducerii românilor în faţa unei alegeri între rău şi rău mai inacceptabilă ca oricând.

Mulţi spun că situaţia noastră de acum (să fim lucizi: foarte, foarte, foarte proastă, şi cu perspective cum nu se poate mai sumbre) se datorează tocmai absenteiştilor, masei formidabile de oameni care n-au mai luat parte la acest joc, lăsând câmpul liber pentru victoria, în aparenţă zdrobitoare, a unei alianţe de penali, incapabili, demagogi şi isterici. Dar, absenteist eu însumi pentru prima dată în 23 de ani, afirm fără ezitare: vinovăţia ‘noastră’, a încăpăţânaţilor (fraierilor? proştilor?) care nu au mai acceptat, principial, sau nu au mai putut pur şi simplu discerne, faptic, răul mai mic… vinovăţia asta nu trebuie consemnată, bătută în cuie, scrisă în analele istoriei decât dacă, la început de 2013, în câteva luni decisive, ne vom lăsa realmente conduşi ca vitele, fără reacţie, protest şi asumare a controlului, de noua, întâmplătoarea Putere.

Şi iată, am ajuns în locul din care altfel-blestematul an 2012 îşi dezvăluie latura de strălucire şi speranţă.

Dacă a existat ceva nemincinos în acest an al minciunii grobiene, aproape-peste-tot-triumfătoare, a fost în creşterea, coagularea, maturizarea forţată, desigur insuficientă dar şi inevitabilă, a societăţii civile. Coborâtă în stradă (ba chiar, îmi place mie să spun, născută acolo), apoi retrasă, îngreţoşat-înspăimântată, în faţa antenizării-beunizării, repliată în aparent fastidioase dezbateri de salon, blog şi feisbuc, ieşită iar, în număr incomparabil mai mic, dar şi mai sănătos (mai “pur”, curăţat prin deziluzie), în vară spre a taxa aşa-zisa ‘alternativă’ uselistă la băsism, apoi rămasă într-un fel de expectativă în prea online casino puţinul timp care mai era până la alegerile din toamnă, această mişcare a fost, ce-i drept, incapabilă să atingă masa critică. Ea mai are enorm de crescut, şi va creşte, dacă o va face, doar suferind, luptând cu arme inegale, conştientă că luciditatea ei, puterea ei de acţiune şi schimbare, capacitatea ei de a recunoaşte, proclama şi de la un moment dat recâştiga drepturi fireşti reprezintă coşmarul fiecărui politician şi al tuturora.

Fiindcă drama României, după 2012, nu e că a câştigat atât de zdrobitor USL-ul… deşi, fireşte, aceasta rămâne o catastrofă ale cărei proporţii cu greu pot fi exagerate şi pe care o vom, ca să zic aşa, mânca pe pâine zi de zi pentru o vreme măcar.

Drama profundă a României la început de 2013 este că nimeni nu reprezintă interesele legitime şi oneste ale oamenilor, că – paradoxal, tocmai când am ajuns la un Parlament de două ori mai mare decât am stabilit prin singurul referendum validat din istoria post-’89 a României – nu se poate avea încredere nici în Putere, nici în opoziţie, fiindcă traseismul, lipsa de claritate şi onestitate ideologică, oportunismul, corupţia sunt nu regretabile excepţii, ci însăşi regula de formare a Parlamentului şi executivului de astăzi.

—————————————————————

România este, îl parafrazez din nou pe acelaşi istoric, diferită. Ne-afectaţi cu adevărat de criza mondială sau măcar europeană (fiindcă nu se poate declara ‘afectată’ o naţiune care, după scăderea cu 25 la sută a veniturilor bugetarilor, n-a dat foc până şi ultimului politician, ascuns în ultima gaură de şarpe), ne-am făcut criza noastră aparte, în cea mai mare măsură criză politică, fără îndoială una care, privită din afară, arată a simplă prostie-circărie naţională. Dar, şi aici ascultaţi-mă cu atenţie, fiindcă am a vă comunica o enormitate: nu prea contează ce/ cum se vede din afară, fiindcă pentru noi, românii, e foarte posibil ca până şi crizele să aibă alte efecte decât pentru restul lumii.

Prea eram, prea suntem obişnuiţi să ascundem buba. Să ne spunem ‘lasă, că nu-i nimic’. Să tolerăm boala, în sensul de a nu vrea să ştim nimic de ea. Ei, bine, dragi compatrioţi, acum puroiul e pe toate ecranele, curge din gura tuturor politicienilor şi de sub semnătura fiecărui decident, e vizibil, palpabil, pute, ne va omorî pe toţi dacă nu facem curăţenie.

Un autor al cărui nume nu vreau să-l pomenesc (fiindcă tratează în continuare, global, fenomenul Piaţa Universităţii 2012 în nişte termeni pe care nu-i pot numi altfel decât iliescieni… deşi, paradoxal, din poziţionare mai degrabă beunist-pedelistă) îl alegea, în Gândul, pe Raed Arafat omul anului 2012. Am un imens respect pentru acest doctor şi cred că, din multe puncte de vedere raţionale, etice sau… pur şi simplu (emotiv) umane, această ‘nominalizare’ simbolică e pe deplin meritată.

Eu, însă, prefer să ‘fur’ (menţionând, totuşi, autorul) o idee a Alinei Mungiu-Pippidi şi să vi-l propun drept simbol al anului trecut pe… protestatarul solitar din Baia de Arieş. Nu îi ştiu numele, nici motivele, şi nu sunt prea interesat să le aflu. Îl prefer aşa, ca pe un fel de Erou Necunoscut al unui război pe care, cred, nici un om responsabil nu şi l-ar fi dorit, dar care totuşi a răscolit şi macină în continuare România. România… bolnavă.

Depinde de mine, de tine, de… nu voi spune ‘fiecare’, fiindcă ştiu că, în majoritatea lor strict numerică, românii vor continua să doarmă aghioasele-cele-de-veci ale acestei naţiuni somnambulice. Depinde de posibilii constituenţi ai posibilei mase critice din 2013, dacă acest an – şi tot viitorul ţării – vor aparţine acestui tip, oricât de donquijotesc de a fi cavaler şi a lupta, orice-ar fi, cu răul, sau (fiindcă, să n-avem iluzii, aceasta e singura alternativă!) tot balaurului.

Cu trei capete, patru, cinci… sau cinci sute optzeci şi opt.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *