Blat!

Cronica unei catastrofe anunţate

Data de 9 decembrie 2012 va fi… nu, ea este deja o zi tristă în istoria României. Eu unul (în radicală, descurajantă deosebire de toate scrutinele la care am participat până acum) nu doar că nu mai văd un bine, dar nu mai pot deosebi răul cel mai mic, cel puţin atâta vreme când mă gândesc la partidele şi alianţele din România. Şi dacă ar fi asta doar o isterie a mea, excelent ar fi.

Mă gândesc, însă, că toţi supăraţii, dar în fond plinii-de-speranţă demonstranţi din ianuarie-februarie (cu excepţia, fireşte, a intoxicaţilor-de-Antene) or fi trăind aceeaşi tristă revelaţie. Şi nu numai ei, ci o vastă mulţime de alţi oameni, fiindcă în toamna-iarna aceasta, cu vorba unui mare dramaturg (şi oarecum filosof), “câtă luciditate, atâta dramă” – câtă trezie, atâta disperare.

Gâlceava de mucava

Şi nu e vorba doar de faptul că nivelul clasei politice, al întregii clase politice, a continuat să scadă – asta dacă nu cumva un verb mai potrivit ar fi “să se prăbuşească”. Ne aşteptam la asta, e un proces cu care în oarecare măsură, deşi n-ar fi trebuit niciodată să acceptăm acest lucru, ne obişnuiserăm. Îl puneam, chiar, în seama autizării politicienilor – care, de ani de zile, dar cu precădere în 2012, au jucat un meci doar al lor, pe un teren doar al lor, cu faulturi inimaginabile şi arbitraj partinic, în despărţire totală de orice agendă publică şi orice interes naţional. Tot aşa cum, în absenţa totală a intervenţiei autorităţii (în cazul de faţă, un minimum de… monitorizare cetăţenească) un război între două clanuri mafiote de cartier poate arunca în aer fiecare stradă, USL-ul şi PDL-ul împreună au minat ultimele rămăşiţe de normalitate, ultimele şanse de reconstrucţie raţională a vieţii publice.

Dar, dragii mei, descoperim acum, când ne apropiem de alegeri, un lucru care, judecând după violenţa de nedescris a politichiei româneşti din acest an, ar fi trebuit să fie imposibil: că nu e un meci, nu e o confruntare. E un blat. Un blat de blaturi, chiar – de la micile înţelegeri mizerabile de la nivel local, până la o cooperare gregară (sau, ca să fim riguroşi, hai să-i zicem non-combat) între principalele partide în configurarea listelor de candidaţi la nivel naţional.

Toţi pentru cianură

Exemplul meu cel mai terre-à-terre vine, cum probabil vă aşteptaţi, dinspre problema Roşiei Montane. Am mai spus/ scris asta, sunt câteva chestiuni în aparenţă minore (mai ales comparate cu, oh! ah! viitorul Rrrromânicăi ca întreg) despre care cred că manifestă simptome cum nu se poate mai relevante pentru viziunea (şi voinţa noastră) despre direcţia aceaste ţări în ansamblu. Astfel că exploatările cu cianură nu mai sunt doar mai mici sau mai mari ‘bube’ locale, chestiunea gazelor de şist nu mai e doar o dezbatere a bârlădenilor şi dobrogenilor, plagiatele masive din învăţământ şi, mai nou, cercetare nu mai privesc doar o comunitate de universitari idealişti, închişi în turnul lor de fildeş – ci fiecare vorbeşte, toate arată ce se întâmplă de fapt cu România, dincolo de discursurile politicienilor.

Consilierii judeţeni din Alba, ‘incitaţi’ de primarii unor localităţi controlate de mulţi ani deja, la nivel politic, de către Gold Corporation, pregătesc nici mai mult nici mai puţin decât un referendum local pe tema mineritului, care ar trebui să se desfăşoare simultan cu alegerile parlamentare. Întrebarea nu se cunoaşte încă, însă vă pot spune de pe acum că va fi ceva de genul: “credeţi că e bine ca, în condiţiile unei siguranţe absolute pentru mediu, ale unor sume fabuloase obţinute la bugetul de stat, ale creării de locuri de muncă pentru fiecare cetăţean al judeţului şi ale unei îmbunătăţiri imediate şi de durată a nivelului de trai, să se deschidă exploatările de aur?”

Veţi avea, probabil, tendinţa de a spune că exagerez. Dacă e aşa, vă rog să vă lămuriţi asupra politicii ‘de sondare a opiniei publice’ a RMGC, uneori în colaborare cu instituţii până acum câţiva ani credibile, aici.

Iar aceasta nu este, cum s-ar aştepta cei care cred în spectacolul făcut de o Rovana Plumb sau, mai cu seamă, de un Victor Ponta, o mişcare PDL-istă; nu, fiindcă organizaţia judeţeană PNL o susţine pe faţă; şi chiar dacă restul partidelor, oficial, tac, se ştie de multă vreme că în majoritatea lor zdrobitoare consilierii judeţeni ‘aparţin’ – cel puţin atunci când e vorba de decizii ‘minereşti’ – Gold-ului.

O ultimă precizare: un referendum organizat oricând altcândva decât în ziua alegerilor ar fi dus, probabil, la o prezenţă de 10-15 la sută şi ar fi făcut întregul demers ridicol. De aceea e esenţial, din punctul de vedere al companiei – care s-a prăbuşit enorm pe bursă, are o balanţă deficitară şi nu mai dispune de banii necesari pentru a-şi continua deşănţata publicitate la nivel naţional – să dea această lovitură de imagine acum. De săptămâni, deja, se umblă din poartă-n poartă cu vechile promisiuni: muncă, bunăstare, fericire pentru toţi; să nu se ţină acest referendum, ar fi o nouă pierdere importantă pentru acest mare sponsor al politicienilor din Alba.

… şi locuri pentru toţi

Dar chiar dacă (deşi ar fi trist!) tot nu vă interesează exploatările cu cianură şi nu vreţi să gândiţi în funcţie de ele, tot veţi constata că, la scară naţională, singura confruntare electorală, vorba vine, ‘puternică’, între doi candidaţi aflaţi în acelaşi colegiu, e cea dintre Ponta și Diaconescu. Cum adică? Avem, cică, un război pe toate fronturile, iar cele două armate, în fapt, nu se întâlnesc – în vremea GPS-urilor şi al Google Maps? Mda, am văzut documentare despre marile bătălii navale ale celui de-al doilea război mondial şi am aflat cu stupefacţie că rezultatul a fost, adesea, determinat de incapacitatea unora de a-i găsi pe ceilalţi. Aşa să fie cazul şi acum?

O singură păruială (şi, dată fiind calitatea candidaţilor, cu siguranţă nu una… pe argumente) între un papagal şi un dement, şi ea datorată faptului că acesta din urmă l-ar fi urmat, psihotic, pe primul în orice colegiu s-ar fi dus… şi, atenţie, o păruială care, datorită sistemului de vot, îi va duce foarte probabil pe ambii participanţi în Parlament.

Iar în rest, o invazie de Agamiţă Dandanache, abătută ca un nor de lăcuste de-la-centru prin fiecare locşor unde unul din partide deţine puterea administrativă, o serie (era să scriu nesfârşită, de fapt trebuia spus completă) de ‘mari’ nume ale politicii româneşti combătând, mereu, cu iluştri necunoscuţi, pe o hartă unde rezultatele se ştiu dinainte. Fiindcă, oameni buni, în România chiar şi partidul se schimbă ca o pereche de ciorapi – cu alte cuvinte, la ananghie se fuge şobolăneşte de pe o corabie pe alta; ne-am fi aşteptat, atunci, să lupte cineva, să-şi scoată pieptul curajos în faţa duşmanului, de dragul unui partid? Să facă asta măcar un singur om, un singur erou, ştiu eu, Blaga, MRU, Udrea, Antonescu, Voiculescu, mă-sa, tac-su?

Nu. Să fim clar înţeleşi. Bătălia a fost în interiorul partidelor şi coaliţiilor, înainte de alegeri, pentru a-şi asigura fiecare dintre cei grei propriul şi personalul locşor sigur.

Aceeaşi mizerie

Pe 9 decembrie se va desfăşura nu un scrutin, ci un simulacru naţional.

Fiindcă, în realitate, oferta partidelor nu e câtuşi de puţin diversificată (scuze, pentru metafora de mai jos, tuturor celor cu privirea sensibilă):

Să punem cruce?

Ce e de făcut, aşadar? (şi mă gândesc că, dacă aţi dat scroll, mai aveţi probabil sub ochi fotografia de mai sus… daţi mai departe, să nu vă încurce în gândire)

Nu mare lucru, din păcate. Nu am fost îndeajuns de lucizi şi eficienţi ca să determinăm participarea, dinspre societatea civilă, a unor candidaţi independenţi credibili (de altfel, legea, întocmită de partide, face cvasi-imposibilă reuşita unui astfel de participant la lupta electorală).

Eu, unul, m-am apucat să studiez cât se poate de serios ‘dosarele’ persoanelor care candidează în colegiile unde voi vota, încercând să nu mai ţin seama de partide (deşi, mărturisesc, nu voi arunca nici măcar o privire înspre candidaţii PPDD, oricine ar fi ei). Fără nici o glumă, am de gând să-mi rezerv ore bune de studiu, în săptămânile următoare, ca să văd dacă totuşi nu pot acorda cuiva, pe criterii de credibilitate individuală, statutul de ‘rău (cel) mai mic’.

Dar chiar dacă nu voi găsi un om pe care să-l votez (din păcate, la o primă privire asupra colegiilor senatorial 2 şi de cameră a deputaţilor 4 pe Cluj, cam aşa pare) voi merge la vot. Şi vă sfătuiesc, vă încurajez, vă rog pe toţi să mergeţi – fie şi pentru a vă anula votul.
Nu fiţi leneşi, nu staţi acasă. Un vot anulat, dacă se adaugă unui număr semnificativ de astfel de voturi la nivelul întregii ţări, e un semnal foarte puternic.

Cel mai probabil (dar, o repet, după ce voi fi examinat cu toată atenţia/ speranţa candidaturile propriu-zise), pe buletinele ‘mele’ de vot se va găsi o ‘cruce’ pusă politicienilor de partid români:

Articolul are 3 comentarii

  1. Din câte văd la D4 şi S2 Cluj, da, din păcate opţiunea ta cea mai bună e votul anulat. Dar aş sublinia că e mai mult decât un “semnal” sau un simbol (de care, să fim serioşi, n-ar fi impresionat nimeni dintre cei pe care vrem să-i impresionăm), datorită înseşi prevederilor obstructive care au blocat şi continuă să blocheze accesul în Parlament al partidelor mici şi al independenţilor, votul anulat în colegiile fără independenţi şi fără candidaţi de la partidele mici poate ajuta chiar foarte concret partidele mici (în măsura în care ele primesc cât mai multe voturi acolo unde chiar au candidaţi): voturile anulate reduc numărul total al voturilor valabil exprimate pe ţară şi deci reduc în mărime absolută pragul de 5% pe care îl au de atins partidele mici pentru a accede şi ele în sfârşit în Parlament şi a eroda monopolul FSN-ului asupra puterii legislative.

    Deci dacă o parte semnificativă din electorat aplică două reguli simple:
    – Ai candidaţi de partide mici sau independenţi în colegiu, îi votezi
    – N-ai candidaţi de partide mici în colegiu, îţi anulezi votul
    … atunci partidele mici ar putea avea şanse sporite de a atinge pragul electoral şi ne-am putea alege cu un Parlament cu componenţă ceva mai diversificată decât de obicei.

    Alternanţa la putere e o condiţie esenţială pentru conducerea cât de cât democratică a unei ţări atât de afectate de corupţie ca a noastră, or în contextul actualei legislaţii electorale metoda de mai sus e printre foarte puţinele lucruri eficiente pe care le mai putem face pentru a mişca lucrurile câtuşi de puţin în direcţia bună.

  2. Pingback: Cuţit în inima ţării : Blogul ActiveWatch

  3. Draga Cornel ti-am citit mai multe luari de atitudine si te-am admirat de fiecare data dar acum imaginea postata nu te onoreaza,cuvintul scris DA,ai putea sa fi tu unul dintre TINERII care vor crea plamanul sanatos al natiunii romane. Cu prietenie, mama lui Carmen.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *