[Pierdut (încrederea în) clasa politică; o declar nulă]

O să încep, prieteni, cu un alineat care pare a vorbi (doar) despre mine, într-un acces de narcisism care şi-a pierdut masca. O să vă rog însă să-l citiţi, întrebându-vă în ce măsură l-aţi fi putut scrie (oricare dintre) voi – fiindcă, presimt, pentru destui dintre noi situaţiile se suprapun:

Tac de prea multă vreme, de la începutul anului deja, când n-am insistat, aşa cum îmi promisesem mie şi altora, pentru reluarea protestelor. Am tăcut din oboseală, din descurajare (nu multă, însă), din nedumerire mai ales, din neclaritatea privitoare la următorul pas de făcut – după ce pericolul acut asupra Roşiei Montane fusese îndepărtat în marţea, pentru orice altă cauză românească, neagră. Sunt conştient că, în ce priveşte strict chestiunea Roşiei, boala politicienilor noştri corupţi e cronică, iar din iarnă o vom lua de la capăt. Sunt conştient că, în ascuns, se pregătesc alte, multe, exploatări cu cianură în Transilvania. Sunt mai cu seamă îndurerat, până la o (sper, temporară) neputinţă că românii nu înţeleg grozăvia fracturării hidraulice. Sunt, în fine, dezgustat şi aproape înspăimântat de încercările, din toate părţile, ale oamenilor politici de a semăna frica, deruta şi isteria, câştigând voturi/ capital politic de pe urma situaţiei din Ucraina şi a expansionismului rusesc – fiindcă nimic nu e mai eficient decât generarea panicii publice, când vrei să faci popoarele să renunţe singure la drepturile cetăţeneşti şi individuale.

Au fost, aşadar, câteva luni de acalmie destul de greţoasă (politicieni dezamăgindu-mă, dând cu stângu-n dreptul, minţindu-mă toţi, bătându-se unii cu alţii fără a ţine seama câtuşi de puţin că suntem şi noi aici etc.; autorităţi locale şi naţionale făcând greşeli oribile, soldate cu victime; tot mai multe cazuri de corupţie dezvăluite sau chiar condamnate), dar acum se apropie un moment de importanţă relativ sporită.

Numai, însă, dacă ştim să-i acordăm noi importanţă – şi mai ales, dacă pot spune aşa, să-i dăm, printr-un gest public puternic, semnificaţia pe care credem că o merită. Vorbesc, fireşte, despre alegerile europarlamentare.

Eu, unul, mi-am găsit, în orice caz, motiv să nu mai tac. Să iau, din nou, atitudine. Voi încerca, fireşte, şi să maximizez efectele reale ale deciziei şi gesturilor mele publice; dar vă mărturisesc un păcat personal – în primul rând, din momentul în care m-am decis pentru ce tip de vot voi milita, am început să mă simt ceva mai bine în şi cu mine însumi.

Voi participa la scrutin. Mă voi asigura că prezenţa mea la vot a fost înregistrată, că (altfel spus) nu va putea veni apoi cineva să voteze în locul meu; voi intra în cabină şi voi aplica 3 ştampile pe una dintre pagini, astfel încât să acopăr cel puţin doi candidaţi şi să fiu sigur de nulitatea votului meu. Iar la anunţarea rezultatelor, singura cifră care mă va interesa în fapt va fi, tocmai numărul de voturi exprimate, dar anulate.

Pentru că voi afla şi eu, dar – ce e, poate, mai important – vor şti şi politicienii care e potenţialul cu adevărat revoluţionar şi, întrucâtva, periculos (pentru ei şi lumea lor) al populaţiei României. Al celor care cu greu vor mai putea fi păcăliţi; al celor capabili să iasă din nou în stradă dacă vor fi provocaţi. Al celor care nu îşi arată, prin simpla neparticipare la vot (care e cu totul şi cu totul altceva, e opusul a ceea ce sugerez eu aici), nepăsarea, ci, dimpotrivă, dau următorul semnal:

“Suntem cu ochii pe voi. Nu avem încredere. Nu aţi reuşit, de data asta, să ne convingeţi niciunul (partid sau persoană). Asta nu e ţara voastră, şi mai ales lumea în întregul ei nu e, sau trebuie să înceteze a fi a celor ca voi. Cine doreşte votul nostru va trebui să fie cu adevărat altfel. Dar, mai ales, oricine a ajuns la putere – orice fel de putere – fără votul nostru trebuie să ştie că relaţia dintre noi nu s-a încheiat, cum erau politicienii obişnuiţi, la urne. Dimpotrivă. ‘Votanţii’ conştiincioşi, cei care mai cred şi mai speră, se vor duce probabil la culcare (mulţumiţi sau nemulţumiţi, dar cu sentimentul că şi-au făcut datoria politică faţă de ţară şi ei înşişi) după 25 mai. Noi, ăştialalţi, vom rămâne treji. Iar la prima greşeală, unii dintre noi vor fi sub ferestrele voastre, pe urmele voastre, în capul vostru – oriunde aţi umbla, oriunde veţi încerca să vă ascundeţi.”

Textul acesta e doar un început. Vă promit altele, în care să explic (în măsura în care mai e nevoie), pe rând şi cu amănunte/ argumente de ce nici unul dintre partide şi nici unul dintre candidaţii independenţi nu va avea votul meu.

Fiindcă, vă rog să mă credeţi, exaltarea mea anti-politicianistă nu m-a făcut nepractic. Dacă aş fi avut sentimentul că există o singură listă a vreunui partid, un singur independent în care să pot avea încredere, n-aş fi ales votul nul. Propunerea şi recomandarea mea vin după ce am citit atent şi – atât cât pot eu fi – responsabil numele persoanelor de pe fiecare listă de partid, ca şi, atât cât sunt accesibile, programele şi cv-urile independenţilor, ca şi informaţia disponibilă prin presă (şi istoria ei) despre aceştia.

Nu am, efectiv, cu cine sau cu ce listă să votez. În aceste condiţii, cu atât mai mult doresc să semnalez, prin votul meu nul, că această lipsă concretă de opţiuni nu e decât simptomul unei boli sistemice. Legea electorală românească asigură supremaţia absolută şi de necontestat a unui număr restrâns de forţe politice, în interiorul cărora indivizii înşişi au migrat deja de nenumărate ori. Şi toate condiţiile/ regulamentele sunt gândite şi implementate în aşa fel încât să nu permită pătrunderea în joc a nimănui altcuiva. Numărul de semnături necesar înfiinţării unui partid sau lansării unei candidaturi este aberant (politicienii îl justifică prin grija de a nu ne deruta cu buletine prea mari – şi prea costisitoare 🙂 – de vot); presa, cu insignifiante excepţii, se hrăneşte din conflictul ‘celor mari’ şi se transformă în spectacolul lor, absolut insensibilă la agenda cetăţeanului; la acestea s-a adăugat, cu ocazia acestui scrutin, implicarea în joc (după părerea mea mai periculoasă şi dăunătoare decât orice altceva) a unor instituţii care prin lege şi din principiu ar trebui să rămână în afara politicii – cum sunt bisericile, în cazul a doi dintre candidaţii independenţi.

Un ultim lucru pe care îl specific aici (lăsând tot restul pentru texte următoare, ţintite mai direct către candidaţi): nu sunt eurosceptic, nici nu promovez euroscepticismul. Cred în Europa ca într-un deziderat cultural, civilizaţional şi democratic, o socotesc în continuare drept cel mai bun lucru pe care, dacă am fi treji şi activi, l-am putea face împreună. Dar nu fără o luptă atentă şi îndârjită, fiindcă deocamdată ne îndreptăm într-o cu totul altă direcţie decât democraţia. Nu cred cu destulă tărie în Parlamentul European (cred că deciziile reale aparţin Comisiei, iar aceasta e locul tuturor lobby-urilor, de cea mai joasă şi periculoasă speţă, imaginabile), mă tem de transformarea statelor în instituţii poliţieneşti şi de supraveghere-represiune, constat că evoluţia e înspre o segregare mai radicală ca oricând între cei care au banul şi puterea (internaţionalizată corporatist) şi cei mulţi, împinşi în adormire, dependenţă, sclavie (post-)modernă fără cătuşe.

Ceea ce a început ca un vis fabulos şi eminamente pozitiv (să nu ne mai urâm unii pe alţii, să ne cunoaştem, să conlucrăm, să înţelegem că umanitatea noastră e mai bună şi poate fi mai presus de idiosincraziile noastre) poate deveni un coşmar mai atroce decât cel al naţiunilor ‘necivilizate’ din afara continentului. Dar soluţia nu e dizolvarea visului… fiindcă nici o soluţie bună nu vine din frica de nenorocire. Cred că va veni un moment când ne vom lua Europa înapoi… şi nu la urne, ci – probabil – în stradă, de la un capăt la celălalt al unui continent în sfârşit conştient de ce ar putea el reprezenta pentru sine şi pentru umanitate.

Dar fiecare pas, la momentul lui. Deocamdată, mă declar românosceptic. Cred că, din nefericire, cu actualul nostru sistem şi actuala noastră clasă politică, nu putem ajuta cu nimic dezideratul european. Să ne facem, aşadar, cumva curăţenie în casă, iar pe urmă mai vedem.

This article has 4 comments

  1. De multă vreme nu mai sunt cetăţeanul turmentat al lui Caragiale. De multă vreme am găsit răspunsul la întrebarea “Eu cu cine votez?”: “Cu nimeni!”
    Ca şi la ultimele scrutinuri electorale, şi pe 25 mai voi merge la vot doar ca să-mi anulez votul. Mă voi asigura că prezenţa la vot mi-a fost înregistrată oficial (şi că, deci, nimeni nu va putea vota folosindu-se de identitatea mea), voi intra în cabina de vot şi îmi voi anula votul.
    Pentru că iar nu am cu cine să votez. Pentru că nici unul dintre candidaţi nu merită să mă reprezinte în Parlamentul European.
    Vorba lui Cornel: “la anunţarea rezultatelor, singura cifră care mă va interesa în fapt va fi, tocmai numărul de voturi exprimate, dar anulate.”

  2. Fac de cel putin patru ani chestia asta, asa ca te inteleg perfect (cu toate ca sunt constient – spre deosebire de tine, care mai ai sperante… – ca este INUTIL!). Am o singura intrebare: de ce TREI stampile? Eu pun de fiecare data DOUA, clar cate una pe cate o pozitie, ca sa se vada ca buletinul este anulat. Crezi ca numai cu doua stampile il mai pot falsifica?

  3. Din nefericire pentru mine si gasca Hotilor de vise ( si de voturi, adaug fara sa gresesc) acest ”sport ”il practic inca de pe vremea lui Ceausescu, ”sportul”de a-mi anula singura obtiune cu adevarat democratica din Romania de dupa ’89 si anume ,dreptul de VOT. Faptul ca un anumit procent din cei cu drept de vot , aleg sa-si exprime astfel dispretul fata de ”clasa ”politica autohtona ,arata fara gres falimentul tot mai mare al acestei ”clase”.Aud comentarii pertinente ori nu ,asupra celor ce nu voteaza ,ori a alegerii celor ce o fac, insa despre cei ce aleg aceasta obtiune, de a anula de unul singur votul nu se sufla o vorba . Sper ca numarul celor ce fac acest lucru sa devina cit mai repede destul de numeros taind astfel din fasa obtiunea afirmarii sus si tare ca cei alesi sun Legitimi si ca reprezinta Vointa Poporului . Singurul de dupa 89 care se poate ”mindri” cu aceasta performanta ,este Criminalul nr1 Iliescu ,restul sunt doar furii exprimate prin acest drept si anume dreptul de a VOTA.Insa am o intrebare .Ce se poate intimpla in cazul in care voturile exprimate dar anulate il depaseste pe cel al celor validate ? De parerea lor cine si cum tine cont ,pentru ca si aceast mod de a vota reprezinta pina la urma o optiune fie ca place ori nu ,nu ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.