Ieri, acolo, în Apuseni, s-a scris istorie. Nu ştiu câţi dintre români îşi dau seama, nu ştiu dacă măcar noi, toţi cei care am fost acolo, realizăm asta. Nu e chiar cum citeam în gimnaziu, nu e totul înălţător şi sublim. Mai sunt şi mititei într-o crâşmuliţă, la margine; mai sunt şi mici certuri între diverse poziţii şi facţiuni politice… mai e şi câte un Funar care şi-ar dori să urce şi el pe scenă. Dar din când în când cineva, un om vorbind de pe scenă, altul arătându-ţi un banner, altul îmbrăţişându-te pur şi simplu, fără să te cunoască, te face să te cutremuri până în adânc şi să înţelegi. Îţi dau lacrimile şi trebuie mare grijă să te abţii. Aproape că te agăţi de amănuntele penibile, ca să nu fii copleşit. Că doar se face istorie, se cuvine să fii foarte tare în astfel de momente.

Îmi pare rău, până în adâncul sufletului, pentru fiecare concetăţean care n-a fost acolo. Există, desigur, înregistrări, vor fi cu siguranţă şi clipuri mai mici cu doar cele mai ‘tari’ discursuri, dar exaltarea aceea e greu de reprodus. Ştiţi de ce? fiindcă a fost una de o specie rară… o beatitudine de moment se poate atinge şi cu droguri sau alcool sau printr-o trăire zguduitoare, dar epidermică; exaltarea de ieri a fost însă conştientizare. Mi s-a aşezat, grea, aproape tăindu-mi şi acum răsuflarea, nu doar în suflet, ci şi în minte. M-a umplut de un curaj şi o hotărâre nebuneşti, ale solidarităţii. Au fost acolo mii de oameni faini şi, cu siguranţă, printre ei, sute care şi-ar pune pielea la bătaie, poate şi-ar da şi viaţa pentru mine – ca şi eu, sper, pentru ei – şi mai ales pentru cauza lor.

În schimb, copilul răzgâiat şi obraznic, politicianul prost şi iresponsabil, papagalul de Ponta s-a înfoiat din nou, încercând să ne arate că e curcan. Fără să facă efortul elementar de a se informa (că doar e unul din oamenii care au la îndemână, teoretic, cele mai bune mijloace), a scuipat câte ceva despre o adunare de extremişti, o – am înţeles – mică provocare organizată în vecinătatea adevărului… pe care îl deţin, în opinia prim-ministrului, 33 de mineri de mucava dintr-o galerie-muzeu.

Adevărat, e vorba despre acelaşi Ponta care alaltăieri (luându-se, cum era şi de aşteptat, în braţe cu, de fapt, partenerul lui cel mai potrivit, Băsescu) a vorbit în mod repetat despre o linie roşie care ar fi fost trecută, cică, nu de ei, politicienii şi reprezentanţii puterii (pentru caracterizarea cărora simt azi că nu există în dicţionarul limbii române cuvinte destul de spurcate) ci de către noi. Când “i-am spart luneta” maşinii lui Barbu, dar şi în săptămânile trecute când am ocupat străzi.

Da, aceasta ar fi doar o glumă proastă, dacă n-ar putea avea consecinţe atât de grave. Într-o linie a adevărurilor… absolute, e doar vociferarea mai-mult-decât-ridicolă a unui semidoct mitoman, a unui nimenea-n-drum cocoţat ca scroafa în copac. În lumea politicii reale, însă, e ameninţarea directă a unuia dintre oamenii care are frâiele puterii. Şi, vă repet, cine crede vreo clipă măcar despre cel de-al doilea deţinător important al forţei Statului, Lingoul Traian, că va sta, alături de noi, împotriva Micului Jegulescu, se înşeală cum nu se poate mai amarnic. Există o confruntare între cei doi? Fireşte că există, dar ea se poate desfăşura doar cu regulile lor, în lumea lor… şi întreagă acea lume, cu legile ei valide numai pentru politicieni, sunt puse în primejdie acum de noi.

Da, ceea ce s-a întâmplat ieri la Câmpeni e nespus de periculos pentru politicienii de la vârful Puterii şi Opoziţiei de azi, deopotrivă. Citiţi proclamaţia, urmăriţi unele din discursuri, şi veţi înţelege de ce. E greu să realizezi din mijlocul concret al evenimentelor, dar, la fel ca ultimul Fânfest, ca manifestaţiile lunii septembrie, ca Pungeştiul, şi Câmpeniul e un moment istoric real. El e, foarte probabil, chiar mai important decât celelalte, fiindcă adună energia lor şi le încununează, într-un fel de ‘punct şi de la capăt’ (dar într-un cu totul alt registru, mult mai grav).

Iar înţelesul istoric scris la Câmpeni e simplu:

Putem avea în continuare o Românie în care ponţii şi băseştii trag linii, de ce culoare vor, ei şi pun jandarmii cu bâtele pe noi ca să nu le trecem; mai grav, în care oameni ca Arafat sau, acum, Marincea sunt daţi afară pentru că au fost excelenţi profesionişti… oameni ca Eugen David vor fi arestaţi pentru că şi-au apărat pământul cu propriile trupuri… oameni ca bătrânelul din Pungeşti vor fi în continuare lăsaţi să moară în şanţuri sub privirile propriilor copii. Şi, să nu vă faceţi iluzii, asta e România pe care o vom avea dacă nu ne ajutăm unii pe alţii, dacă nu suntem solidari. Într-un anume sens, Ponta are dreptate: există o linie roşie, care a fost trecută deja. De politicieni. Nu mai există drum înapoi, ci doar înainte – în şi mai mult întuneric, sau într-o nouă lumină.

Spun asta fiindcă putem avea şi o Românie în care liniile/ direcţiile le tragem noi… iar guvernanţii, ca slujbaşi ai noştri, le urmează sau pleacă. Iar soluţia ca s-o avem pe asta, şi nu pe cealaltă e în acelaşi timp de o simplitate orbitoare şi de o dificultate adâncă. Trebuie să ne trezim mai întâi noi, toţi, şi apoi să le vorbim fără sfială, din aproape în aproape, celor de lângă noi, celor sceptici sau speriaţi sau îmbătrâniţi-obosiţi, cerându-le să meargă pe mâna noastră şi să iasă în stradă, alături de noi, pentru ca prin simpla lor prezenţă în număr mare să ne (şi să se) apere.

Spuneţi-le aşa: să fie acolo. Nu vor trebui să stea pe margine; dimpotrivă, ei trebuie să fie nucleul, protejat, mare, puternic şi viu… dincolo, în faţa jandarmilor şi-a poliţiei şi a oricui, vom fi noi… noi, cei pe care ne locuiesc Roşia şi Pungeştiul şi Câmpeniul, ca şi Eugen, Erwin, Mihnea, Orlando, Alexandru şi… sunt SUTE de alte nume ale ‘nebunilor’ din pieţe. Ne vom duce, fără violenţă, unde vrem noi, vom trece ce linii vrem noi, vom striga ce lozinci credem noi; iar atunci când vor încerca să ne spulbere, ne vom aşeza sub bastoane şi vom rezista pasiv, şi când în cele din urmă vom fi ridicaţi, vom şti că alţii şi alţii şi alţii ne iau locul. Iar de la secţie ne vom întoarce direct în pieţe, pe străzi, în faţa prefecturilor şi a Guvernului. Lăsând toată eventuala violenţă în mâna lor şi numai a lor, dar… sub ochii întregii lumi, până toată lumea va înţelege.

Şi ce am scris acum nu e un îndemn simbolic. E o indicaţie foarte precisă: puneţi mâna pe telefon şi sunaţi-vă toţi apropiaţii, pe toţi cei în care aveţi încredere şi care au încredere în voi, personal, şi spuneţi-le ca, dacă încă nu înţeleg să vină pentru România, să vină pentru voi.

Pentru că România nu e nimic şi nimeni altcineva decât noi.

Tot ceea ce tocmai am scris e o repetare a banalităţii-banalităţilor, e truismul-truismelor; dar tocmai din acestea se face adevărata, aceeaşi de foarte multă vreme, de fapt singura istorie.

Separat, suntem pulbere în vânt. UNIŢI, putem învinge.

Articolul are 3 comentarii

  1. Ah, cat de bine sete sa vezi ca lumea protesteaza in final pentru lucrurile care ea crede ca sunt bune!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *