Oamenii de cultură sunt, oricum am lua-o, periculoşi pentru regimul politic. Şi nu numai ei. Ci şi (toţi) oamenii cultivaţi. De altfel, linia asta de demarcaţie între producătorii şi consumatorii de cultură e nu doar artificială, e chiar falsă, fiindcă tocmai trecerea ei, cu gândul (atunci când doar, vorba aia, ‘vibrezi’ la o operă de artă) sau cu fapta (când, priceput sau nu, pui mâna pe creion, pensulă, daltă etc.) e începutul şi definiţia culturii.

Oamenii de cultură, artiştii, intelectualii, sunt periculoşi – mai cu seamă câtă vreme sunt neînregimentaţi, operează, cum se spune, în aria ‘indie’. Interesul oricărui regim politic (şi, culmea, interesul comun al partidelor care la un moment dat se bat între Putere şi Opoziţie) e să reducă diversitatea problemelor şi, mai ales, pe cea a soluţiilor la un maniheism sau, dacă e posibil, chiar la o ‘cale’ unică pentru toţi.

Or mai cu seamă artistul (da, domnilor, domnişoarelor şi domnilor, cel care mai trage câte o svastică pe o bucă rozosină de ponei!) e imprevizibilitatea însăşi. (Vă amintiţi scena din primul Matrix cu Neo aruncat pe de către Agentul Smith pe şinele metroului şi zgomotul garniturii venind? “You hear that Mr. Anderson?… That is the sound of inevitability.”) Artistul, până şi cel mai mic şi mai ciudat artist, sau poate ar fi trebuit să spun: tocmai cel mai mic şi mai ciudat, omul de litere sau de discurs, creatorul, vorba aia, neliniştit – iată inamicul public numărul 1, şi aici cuvântul subliniat înseamnă mai degrabă: inamic fără nume precis, chintesenţă de atitudine iconoclastă, deci civică, răsărind te miri când, de te-miri-unde.


Pentru intelectual şi pentru societate în general, artistul (da, fiinţa aia uneori destrăbălată şi i- sau a-morală) ar trebui să constituie, dacă nu modelul de comportament absolut (fiindcă nu toţi avem talente speciale, iar de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere), indicele prin excelenţă al sănătăţii fundamentale a unei societăţi care nu se teme de alteritate, nu se închide în sine, mortificându-se.

Pentru politician, artistul, artistul liber şi, în acest sens, autentic, e coşmarul prin excelenţă.

Iar cultura, ce s-o mai lungim încoace şi-ncolo, e contraponderea salutară a politicului.

———————

Trei instituţii importante pentru cultura românească au fost atacate, vârâte în corzi sau chiar distruse de către guvernarea USL, în cele câteva luni de când neo-iliescienii au venit la putere.

Mai întâi a fost ICR-ul, despre care s-a vorbit şi scris atât de mult, încât nu mai are rost să insist. Precizez, însă, că lucrul cel mai deranjant nu a fost ofensiva anti-Patapievici (fiindcă nimeni, într-adevăr, nu e de neînlocuit… deşi e de ajuns să ne gândim la variantele Răzvan Theodorescu sau, vai, vai, vai! Andrei Marga ca să înţelegem proporţiile catastrofei reale), ci modificarea, pe lângă subordonarea Institutului, a misiunii acestuia. Eu, unul, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că ICR-ul va deveni un fel de Antenă a Cântării României, promovând un naţionalism de cea mai obosită speţă, ca la paşopt. Dacă adăugăm la asta recenta reducere, destul de drastică, a bugetului instituţiei, înţelegem că ea numai spre bine nu se îndreaptă.

Apoi a fost TVR Cultural. Din întregul viespar al Televiziunii Naţionale (post, sau ansamblu de posturi media despre care am scris de prea multe ori, prea negativ ca să mai revin acum), la vremuri de restrişte au fost stârpite poate cele mai interesante dimensiuni. Despre TVR Info, concurenţă timidă şi întotdeauna subordonată Puterii, dar totuşi concurenţă la Antene, n-are rost să vorbim. Rămâne, însă, ca în celebrul banc, întrebarea: “pe mine m-ai omorât, da’ cu calu’ ce-ai avut?”. Imaginaţi-vă situaţia: avem un bordel gigantic, cu mii de angajaţi care practică cele mai scabroase forme de prostituţie, mai ales în folosul Politicii de Stat, şi care pe motiv de prost management intră în criză. Şi, ca să rezolvăm problema financiară, la ce renunţăm? Păi la magazinul de cruciuliţe, indulgenţe şi prospecte turistice care, într-un colţ aproape neobservat al hardughiei, mai ‘spăla’ cât de cât imaginea întregului. Renunţarea la această nişă, în situaţia în care avem de-a face nu cu o întreprindere privată, ci cu organizaţia media publică prin excelenţă, e un fapt de o gravitate enormă, incapabil, însă, a trezi prea mult protest din partea unei naţiuni în mod conştient, programatic chiar maneli-anteni-otevizate.

Iar acum se pregăteşte distrugerea unei a treia instituţii, mai puţin vizibilă, dar în opinia mea mai importantă decât celelalte, AFCN-ul. În deja buna tradiţie procedurală a USL-ului (care nu a desfiinţat CNATDCU, ci a declanşat, cică, ‘reorganizarea’ ei), se lucrează ‘pe la spate’, de data asta prin tăierea principalei surse de venit a Administraţiei. Puţini sunt, cred, cei care ştiu cu ce se ocupă acest organism (cu sprijinirea financiară ‘pe proiecte’ a diverselor acţiuni culturale din spaţiul în-sens-larg românesc), sau că Loteria Română era cea obligată prin

lege să cedeze 2% din profit pentru cultură. Şi mai puţini, mă tem, sunt cei care s-au gândit serios că nu doar marile şi clasicele manifestări culturale (cum ar fi, ca să citez o opinie a lui Dan Perjovschi, Festivalul Enescu) au nevoie de bani, nu doar personalităţile deja consacrate şi integrate de sistem, ci – mai ales – tinerii creatori în curs de afirmare. Că e esenţială existenţa unui organism de finanţare pe criterii non-politice.

Fiindcă, iată, politicienii s-au gândit. Pe vremea PDL-ului, jandarmii băgau site-ul cultural în dubă. Pe vremea USL-ului, cum e şi firesc, procesul merge mai departe. Şi să nu-mi spună cineva că de vină e ‘criza’, sau de vină sunt, vezi-bine! artiştii înşişi care nu promovează o artă tradiţională, sănătoasă, cuminte, educativă pentru mase şi care, în consecinţă, nu merită banii Loteriei Naţionale.

Nu, dragii mei, nu. De vină e, afirm eu, o solidaritate gregară a politicienilor în contra inteligenţei, a creativităţii, a spiritului independent, un interes comun în cultivarea unei naţiuni somnambulice, manipulabile, masă amorfă lipsită de spiritul individualităţii şi, deci, de noţiunea implicită, profundă, de libertate.

Cu alte cuvinte, incultura agresivă şi înstăpânită pe toate pârghiile deciziei îşi desfăşoară mantia, acoperă, prin acţiuni mai vizibile (ah, ultra-politizata chestiune ICR) sau mai discrete (încă o dată, câţi dintre noi ştiam de AFCN?) naţiunea, care trebuie pe cât posibil redusă la stadiul de popor. De populaţie. De forţă de muncă. Un altfel-de-proiect pentru România, ţară a orbeţilor surdo-muţi şi fără minte, dar muncitori şi, fireşte, votanţi.

Articolul are un comentariu

  1. Sa ne intelegem:
    1-aproximativ 99,99% din populatia Romaniei nu a auzit de AFCN, 98 de ICR si cam 95-96% de TVR Cultural.
    2-consider ca nu e vorba de o “solidaritate gregara a ploticienilor in contra inteligentei”, ci de o solidaritate tacuta a peste 95% din populatie contra actului cultural autentic!!! Daca nu credeti, va propun un exercitiu. Intrati aiurea intr-o cancelarie de scoala sau liceu si stati de vorba cu profesorii. Habar nu au de ICR si TVRC. Asa ca nu mai are rost sa vorbim de AFCN Si nici nu-i intereseaza pt simplu motiv ca sunt profesori!!!
    3- Nu cred ca se va desfiinta AFCN!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *