Gaudeamus – să ne bucurăm, aşadar. Nu e nici o urmă de ironie în acest început; ba chiar aş putea adăuga, cu sens metaforic, celebra urmare: juvenes dum sumus, cât suntem tineri. Eu nu prea mai sunt – şi nu fiindcă am 44, ci pentru că de trei an şi jumătate încoace am ajuns să cunosc clasa politică. Însă azi până şi eu mă bucur, ca şi când mi s-ar fi spus că un cancer a reacţionat bine la chimioterapie. Obiectiv vorbind, mergeam spre buza prăpastiei, şi în ultima clipă am făcut un viraj. Acum ne deplasăm, în cel mai bun caz, paralel cu marginea hăului, şi nu e câtuşi de puţin clar că am scăpat de pierzanie. Am amânat-o doar, pentru moment.

Dar zilele astea subiectivitatea primează, iar eu sunt departe de a crede că asta e greşit. Prin natura atât a “meseriei” mele, cât şi a filosofiei (filosofiilor) în care cred, lumea există, mai înainte de orice, în spiritul nostru, al fiecăruia, şi apoi în locul acela (magic sau catastrofal) pe care minţile, sufletele, credinţele, valorile, acţiunile noastre semnificative îl constituie împreună – nu neapărat consensual, câteodată în bătălie… or, o astfel de bătălie a avut loc săptămânile trecute, încheindu-se duminică.

V-am spus la ultimul marş (dinaintea alegerilor) de la Cluj că trebuie să credem în miracole. Că am învăţat asta din practică, luptând pentru o cauză – a Roşiei Montane – care, în câteva rânduri, părea, obiectiv şi rece calculând, lipsită de orice şansă. Spuneam asta la microfon şi nu credeam, sau nu complet – dimpotrivă, toată aritmetica şi toate datele sondajelor îmi spuneau că o cădere a lui Ponta este, simplu şi scurt, imposibilă. Iată însă că s-a întâmplat, şi încă la o diferenţă care îmi dă fiori. Eu, unul, n-am reuşit să mă bucur îndeajuns – sunt prea sceptic pentru aşa ceva, şi pentru a-mi motiva reticenţa cred c-ar fi suficient să înşir aici câteva nume ale politicienilor care stau (deocamdată bine sfătuiţi, bine ascunşi) în spatele lui Klaus Johannis. Nu. Expresia corectă e, mai degrabă, că mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Nu vom avea, după învestirea preşedintelui, toată Puterea din această ţară într-o singură mână. La cât de negru vedeam viitorul, pentru moment îmi e de ajuns.

Un miracol, însă, fără îndoială, s-a petrecut la vot.

Lucizii şi-l vor explica matematic, afirmând că dacă s-a petrecut era în logica faptelor şi uitând să se-ntrebe cum de n-au crezut ei înşişi nici cât negru sub unghie în el.

Credincioşii, printre care de data asta cu nepricepere şi modestie mă număr şi eu, îl vor pune în seama lui Dumnezeu, nesesizând cât de riscant şi de greşit este acest lucru, mai ales dacă îl corelăm cu aberaţii de tipul “destinul poporului român” sau, mai ales, dacă în urma lui (a miracolului) vom reveni la starea în care aşteptăm o putere divină să facă binele. Dacă (iar aici scepticul din mine apasă pe primul cuvânt al frazei), dacă există Dumnezeu, el nu lucrează altfel, în lumea aceasta, decât prin oameni şi cu acceptul, încuviinţarea, participarea lor… sau cum spun ardelenii, îţi dă da’ nu-ţi bagă în straiţă.

Pentru atei, liberi cugetători şi oamenii autentici de stânga, miracolul acesta e doar inexplicabil şi, la drept vorbind, inacceptabil, fiindcă e doar o reinstituire (profund nemeritată, sub raportul calităţii oamenilor – poate cu excepţia lui Johannis însuşi) a unei drepte primitive, obtuze şi destul de corupte, care peste câteva zile doar îşi va proclama din nou triumful ideologic şi va redeclanşa incriminarea săracilor, bătrânilor, ‘asistaţilor’, pe scurt a tuturor victimelor de facto ale neoliberalismului sălbatic.

Şi paradoxul e că fiecare din explicaţiile de mai sus (ale miracolului) este validă – situaţie care aduce după sine un risc sistemic foarte grav: adâncirea rupturii dintre noi, clarificarea şi fundamentalizarea fiecărui grup, a fiecărei facţiuni din societate. Iar în faţa acestui nou mare rău, veţi spune, simpla rostire a cuvântului SOLIDARITATE! e un fel de frecţie-la-piciorul-de-lemn.

Dar, pe de o parte, cred că a spune (ba chiar a repeta uneori orbeşte, cvasi-automat, ca pe o mantră în care de fapt nu crezi) că miracolele sunt posibile e o condiţie preliminară a întâmplării lor. Cred că toate cuvintele, mai cu seamă aceste vorbe în aparenţă mari şi abstracte, îşi atrag şi constituie întrucâtva “din neant” (ar spune non-lingviştii; eu v-aş spune că nu e aşa, şi există explicaţii ştiinţifice foarte serioase… dar v-ar plictisi, probabil, de moarte) conţinuturile, “carnea”, realitatea. Să speri e omeneşte, să speri e esenţial, măcar fiindcă îţi dă puterea să lupţi, să participi la încercarea-de-miracol până la ultima suflare. Şi, cu scuze că mă repet, fără noi minunile nu sunt minuni, sunt doar nişte evenimente ale lumii empirice, pe care nu le interpretează şi nu le înţelege nimeni, la fel de fireşti ca transformarea omizii în fluture.

Şi pe de altă parte (sper că m-aţi urmărit până aici, acum vine esenţialul), cred că minunea de la finalul săptămânii trecute poate şi ar trebui să fie descompusă în milioane, literalmente, de minuni “mici”. De treziri – care pot fi scurte sau definitive, dar nu-s în mai mică măsură deşteptări ale, vorba imnului naţional, românilor. Să nu vă fie cu supărare, dar fiecare moment în care un om se scoală din noroi, ridică faţa, poate şi pumnul, îşi spune sau îşi urlă cuvântul, e – cred eu – miraculos. De aici provine imensul, adâncul dezacord în care mă găsesc cu toţi cei (politicieni, presă şi, vai! activişti) vorbesc despre manipulare, confiscarea protestelor, decredibilizare a societăţii civile etc. etc.

Un singur lucru mă revoltă mai mult decât modul ăsta de a gândi (obiectivist, din poziţia celui care crede-că-ştie): caracterizarea Revoluţiei române ca loviluţie, mişcare a serviciilor, reaşezare strategică a blocurilor ideologico-militare etc. etc. Pentru fiecare om care a stat în faţa gloanţelor, a ieşit din casă şi din sine pentru că nu mai putea suporta, 1989 a fost Revoluţia şi nimic altceva. Lucrul acesta, momentul acesta, sclipirea asta a trezirii, conştientizării, acţiunii sunt trăiri pure, nimic nu poate fi mai adevărat decât ele, şi nu pot fi ele însele confiscate. Că în lumea concretă minunea, mai precis ansamblul acesta de minuni omeneşti pot fi apoi răstălmăcite, instrumentalizate etc. etc. … că în lumea concretă răul se poate re-constitui, re-instaura, consolida, nu schimbă cu nimic esenţa miracolului.

Presa, mai ales cea străină, vorbeşte despre un efect Johannis similar efectului Obama. E, după părerea mea, o gigantică prostie – dar e şi un gând care ar trebui să nu ne dea pace, de aici încolo. Disimilarităţile sunt mari, începând cu diferenţa colosală de carismă între cele două personaje. Incomparabil mai şters şi mai puţin revoluţionar decât Obama, Johannis ar putea, la limită (deşi, cred eu, acesta ar fi … un miracol) să ne ducă pe un drum mai puţin dezamăgitor decât a dus primul preşedinte de culoare America. Pentru că forma cea mai periculoasă de orbire care ne poate afecta după formidabilele săptămâni pe care le-am trăit, ca naţiune (mai exact, ca membri responsabili şi ‘voluntari’, indiferent de etnie, ai acestei comunităţi), e să credem că gata, ne-am făcut datoria şi putem adormi la loc liniştiţi. Ar fi incredibil de trist… deşi, statistic vorbind, asta se va întâmpla cu multă lume.

Similaritatea cu … obamita (pe care eu o consider un soi de boală) americanilor vine din capacitatea mitizantă pe care o poate căpăta figura noului preşedinte, şi pe care, mai mult ca sigur, viitoarea nouă Putere de dreapta o va instrumentaliza ca legitimitate. Ni se vor spune obişnuitele basme – de exemplu, că, mai ales după ce va cădea şi executivul Ponta, trebuie să le lăsăm noilor guvernanţi câteva luni de linişte ca să ‘repare’ ţara. La primul moment (care, fără îndoială, va veni) de contestare publică a lui Johannis sau a politicilor dreptei, ni se va servi odioasa idee că trebuie să tăcem, suntem o minoritate isterică împotriva celui mai glorios-ales preşedinte de la… da, da, de la Iliescu încoace.

Românii spun că minunile durează trei zile.

Astăzi e marţi.

Vă ROG pe cât mai mulţi dintre cei care v-aţi trezit acum (şi, trezindu-vă, ne-aţi salvat şi pe noi, scepticii) să nu adormiţi din nou, de joi încolo.

Ar însemna să ne batem joc de noi înşine, şi unii de alţii.

“Efectul Johannis” n-are cum fi altceva decât un defect – defectul catastrofal de a crede că rolul nostru s-a încheiat. Iar modul cel mai bun (de fapt, singurul) de a-l ajuta pe noul preşedinte să fie măcar în parte ceea ce se speră azi de mulţi că va fi… e să devenim critici atenţi şi vocali ai fiecărui pas pe care îl vom socoti greşit, şi mai ales ai unei posibile colaborări prea accentuate cu clica politică din mijlocul căreia, oricum am lua-o, el s-a ridicat.

 

 

 

 

 

Articolul are 3 comentarii

  1. Stimate domnule Vilcu,

    e pentru prima oara ca aflu de dumneavoastra astazi. Si lucrul acesta imi da o mare multumire, un sentiment ca ziua asta n-a trecut de pomana. Daca am inteles bine, daca nu, poate ma corectati, persoana dumneavoastra e legata de proclamatia dela Cluj, data citirii vineri in Piata Unirii.
    Eu sunt un fost concetatean al dumneavoastra. Am stat in Cluj 17 ani, m-a “prins” Revolutia acolo, am fost apoi catva timp presedintele Forumului Democrat al Germanilor din oras. Acum locuiesc in Germania, dar asta mai putin conteaza. Sau poate conteaza totusi, nu-mi dau inca bine seama.
    Am gasit multa substanta in ceeace spuneti si cred ca pot afirma ca sunt putini, totusi, care gandesc ca dumneavoastra. Aveti si o anume doza de scepticism, cu totul indreptatita.
    Si eu zic ca dumneavoastra: Johannis nu e Obama. Din multe puncte de vedere. Macar dintr-un singur punct de vedere mi-as dori insa sa fie realmente altfel: sa nu cedeze, sau foarte putin, presiunilor la care va fi cu siguranta supus. Nu doar presiunilor interne, sa fim bine intelesi!. Se vor face si din exterior presiuni asupra lui. La Sibiu s-a dovedit a fi mai presus de astfel de presiuni, oricum infinitezimale fata de cele care vor apare in curand. La Sibiu se pare ca lumea il stimeaza, daca nu chiar il iubeste. Si nu-i putin lucru acesta intr-o Romanie aflata in degringolada, in care fiecare nu se gandea indeobste decat la el insusi.
    Dar uite ca duminica alegerilor a aratat o cu totul alta fata a Romaniei. Se poate sa fim si solidari. Este pentru prima oara din 1989, as zice eu, ca in Romania alegerea presedintelui nu a mai fost echivalenta cu alegerea raului mai mic. Oamenii si-au pus speranta intr-un om caruia ii mersese vestea ca nu spre a se imbuiba se instalase pe scunul de primar. Multora le-a parut a fi chiar o fata palida in confruntarea cu un “politician versat” de tipul lui Ponta. Si totusi, printr-un – miracol, nu? – votantii l-au preferat. Citisem apelul intelectualilor catre natiune, dar mi-am spus ca nu ei i-au determinat pe oameni sa iasa la vot si sa si voteze cum au votat, ci cinismul fara pereche al celui ce se voia “cel mai iubit”. Era “votul moral”, vorba lui CTP, “palma morala” pe care adversarul lui Johannis, adevarat Goliat in aceasta confruntare, a trebuit s-o incaseze.
    Si cum iarasi bine a spus cine a spus intr-un comentariu pe marginea proclamatiei dela Cluj, “Nu, politicieni de dreapta care astazi va frecati mainile de bucurie … victoria asta nu e a voastra.”
    Nu va mai lasati prostiti si inrobiti de demagogi, fratilor! De dreapta, de stanga – cine-i mai distinge astazi? Intr-adevar nu-i vreme de culcat pe lauri. Omul Johannis este – a dovedit-o – un om puternic, energic, cu initiative si care STIE de ce anume aveti nevoie. Si mai ales este o persoana care s-a vazut ca nu poate fi cumparata si sper – nici dusa cu vorba. Dar sarcina lui de-acum e imensa. Romania ar putea scrie istorie europeana cu el. Pentru asta e nevoie insa sa-l sprijiniti. Sa nu-l lasati de izbeliste, cum presupun ca l-au lasat americanii pe Obama. Sa-l sprijiniti cand se impiedica si sa-l aparati de cei ce-l ameninta spre a va putea inrobi din nou. Aveti la fel de mare nevoie de el, precum are el de voi.
    Sa fie intr-un ceas bun!

    Carol Strutinski, Germania

  2. Iohanis trebuie sprijinit incepand de la Cluj,
    ca sa paota schmba clasa politica:
    pe cei fara scoala,
    pe cei corupti’
    pe cei carora trebuie sa li sechestreze ceea ce au furat,
    ca s/o ducem mai bine;
    pe cei care mint sau fura, facand o politica de dragul imbogatirii
    si nu pentru tarisoara asta jefuita de toti;
    acum de catre politicienii romani care au dat liber la
    jignirea culturii romane, a economiei din Romania, etc.
    Auzi, sa intri la facultate si fara bac. :(((
    Flacara care a izbucnit nu trebuie stinsa;
    fie ca sunt psd isti la liberali, adio , daca nu sunt oameni serosi si iubitori de tara.

  3. Stimate domnule Vilcu,

    cateva zile la rand am sperat sa gasesc pe internet o adresa de mail a dumneavoastra, dar a fost zadarnic. Intrucat ma tin departe de facebook, twitter etc. nu am alta solutie decat sa va rog pe aceasta cale sa-mi trimiteti un mesaj, spre a va afla adresa de mail. Vad in Dumneavoastra o persoana in ale carei opinii imi gasesc reflectate propriile ganduri si cred ca ar fi in beneficiul amandurora sa putem avea un schimb de pareri mai amplu.

    Cu deosebita consideratie,

    C. Strutinski

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *