Am spus-o şi scris-o de nenumărate ori, nu cred în naţionalism, sau cel puţin nu mai cred din primul moment în care el presupune dispreţ, respingere, discriminare de orice fel adresate unor persoane sau comunităţi non-român(eşt)i. Cred în oameni mult mai mult decât în etichetele de orice fel lipite grăbit pe fruntea lor, iar a face din faptul-de-a fi-român o calitate în sine mi se pare mai mult decât o prostie – cred că e pur şi simplu un lucru periculos.

Şi totuşi, scriu acest text ca să vă chem… ba nu, ca să vă somez (cu sentimentul cum nu se poate mai real al unui ‘imperativ istoric’) să veniţi de Ziua Naţională fie la Alba-Iulia, fie în Capitală. Şi nu mă refer doar la protestatarii cei mai radicali de prin toate părţile ţării, mă refer literalmente la toată lumea care înţelege cât-de-cât greutatea momentului şi poate, fizic, să se deplaseze. Acum este momentul când, o spun fără nici un fel de glumă sau exagerare, putem scrie o altă istorie. Mai mult, este momentul a cărui ratare ne-ar putea aduce multe greutăţi, multă umilinţă, poate chiar şi ceva pericol în plus.

O să încerc să mă explic: cele două luni şi jumătate (iată, la 1 Decembrie vor fi trei) care au trecut ne-au arătat o cu totul altă Românie decât ne-am fi aşteptat cei mai mulţi dintre noi, ne-au dat speranţa că luciditatea, sănătatea morală, chiar creativitatea şi dăruirea-de-sine sunt posibile. Pentru poate prima oară după zeci de ani, am fost şi sunt bucuros că m-am născut şi, iată, mă aflu şi acum în această ţară. Şi aproape că aş putea continua cu o expresie care în mod normal mă sperie: zilele astea am fost mândru că sunt român – cu precizarea absolut necesară că, stând de vorbă cu mulţi, mulţi oameni, am avut privilegiul (da, ăsta e cuvântul potrivit!) să mă simt câte puţin ungur sau neamţ sau ţigan român, sau olandez sau american etc. alegând să stau acum în România, să trăiesc această deşteptare.

Să nu râdeţi că am folosit acest arhaism, atât de demonetizat, printrea altele, tocmai fiindcă deschide însuşi Imnul Naţional. După părerea mea, chiar asta s-a întâmplat în ultimele mai-mult-de-12 săptămâni: nu doar că ne-am trezit din inactivitate, depresie, resemnare, ci am şi devenit mai deştepţi în sensul contemporan al cuvântului, am înţeles fiecare foarte multe lucruri despre sine însuşi, propriile puteri, propriile drepturi. Şi, da, propriile frici (am mai spus-o: în cazul meu, adesea copleşitoare) şi propriul curaj de a acţiona fără a le băga în seamă. România a ieşit din cutie… dar iarăşi cad în capcana propriului limbaj, de fapt habar n-am ce a făcut România, noi cu siguranţă am scos capul şi am trăit lucruri la care nu vom mai putea renunţa.

Or, să nu vă faceţi nici o iluzie, este esenţial pentru politicieni (iar aici Puterea nu ‘cunoaşte’ nici un fel de Opoziţie, toţi sunt pe-o mână) să ne ia înapoi aceste lucruri. Aproape că îi înţeleg, aproape că-mi vine să spun: e de datoria lor să încerce, şi vor folosi toate mijloacele pe care nu suntem capabili să le contracarăm… pe cât posibil anticipat.

Re-intrarea în case a românilor, renunţarea lor la a mai participa săptămână de săptămână la proteste, deşi cum nu se poate mai firească din “n” motive, îi va scălda pe politicieni într-o iluzie care ne va face rău tuturor: că greul a trecut, furtuna s-a potolit. Ştim cu toţii că, fără nici o glumă, nu sunt foarte inteligenţi – ba, mai degrabă, dimpotrivă. Sunt convins că unii dintre ei chiar cred că ne-au prostit cu Raportul Comisiei pentru Roşia Montana. În fine, oricum ar sta lucrurile şi orice ar crede ei, discursul oficial adresat nouă s-a desfăşurat aşa: 1) I s-a mulţumit PSD-ului (prin vocea Gabrielei Firea) că a avut curajul să facă legea care tocmai fusese aruncată la gunoi. 2) RMGC-ul a fost aproape-asigurat-oficial că se vor găsi rapid mijloacele necesare pentru a demara, oricum, proiectul minier. 3) Populaţiei i s-a sugerat, deocamdată… dar puteţi fi siguri că în următoarele zile i se va spune răspicat că gata, legea a căzut, deci trebuie ca ultimii-puţini-nemulţumiţi (isterici?) să reintre şi ei în casă şi să nu-i mai deranjeze pe ceilalţi, marea masă a românilor.

Pentru că, să fim bine înţeleşi, potrivit discursului oficial, românii vor proiectul minier Roşia Montana, vor gaze de şist, sunt deranjaţi de demonstraţii, văd în ţăranii din Pungeşti sau Moşna nişte oponenţi ai progresului, nişte duşmani ai naţiei, plătiţi de ruşi tot aşa cum noi, ăştialalţi, eram plătiţi de Soroş. E ridicol? Ok, sunt de acord, dar nu există naivitate mai mare decât să crezi că nu e şi foarte periculos.

La Moşna, poliţiştii i-au apărat mai tot timpul pe cei de la Prospecţiuni SA, şi doar când localnicii deveniseră prea hotărâţi le-au spus o minciună sfruntată – că reprezentanţii firmei vor fi anchetaţi pentru tulburare în posesie – spre a-i mai potoli. La Bucureşti, după ultimele demonstraţii, s-au dat zeci, dacă nu chiar sute de amenzi. Aflu că la Cluj (deşi nu a existat aici nici un eveniment supradimensionat de tipul ‘luneta lui Barbu’) au apărut primele citaţii ca făptuitor în dosare penale de incitare publică. Profitând de liniştirea aparentă a lucrurilor, mecanismul bine uns de represiune statală se pune în mişcare, şi nu ne putem legăna în iluzia că nu vor fi victime.

Sunteţi siguri că vor fi victimele Statului şi ale politicienilor, şi nu ale comodităţii/ automulţumirii noastre? Pentru că dacă aşa credem, înseamnă că n-am învăţat nimic… că, mă scuzaţi, nu ne-am deşteptat deloc. Ce se întâmplă acum nu e un dans de societate. E o confruntare strânsă, în care inamicul (vedeţi bine, n-am scris ‘duşmanul’) ocupă fiecare palmă de teren pe care o lăsăm liberă, iar noi, iată, cădem într-un fel de sindrom Stockholm şi apelăm la fraternitate cu jandarmeria, poliţia, autorităţile locale sau cine mai ştie cine – uitând că aceştia sunt doar mâna înarmată şi că adevăraţii decidenţi (comandanţii sau politicienii) nu s-au gândit şi nu se vor gândi nici o clipă să ne reprezinte… ci, dimpotrivă, cu tot mai multă frustrare, să ne pună odată şi-odată pumnul în gură, definitiv.

Chemarea asta, pe care v-o adresez, să veniţi la Alba sau Bucureşti pe 1 Decembrie nu e valabilă şi pentru 2014, 2015; atunci va fi mult prea târziu. Nu e invitaţie la o plimbare, nici incitare la răzmeriţă nu e. Vă chem să ne ducem, ultra-civilizat dar masiv, cauzele multiple în cele două oraşe. Nu numai pe cele deja menţionate… dacă sunteţi cadre medicale umilite de mizeria salarială, dacă sunteţi profesori scandalizaţi de plagiate şi alte alea, dacă sunteţi întreprinzători sufocaţi de forfetar etc. etc., faceţi-vă un banner, dregeţi-vă vocea şi pregătiţi-vă să vă strigaţi păsul.

Ca de obicei, autorităţile vor dori să facă din eveniment o sărbătoare superficială, foarte sforăitor-strălucitoare, în care totul să fie aparenţă şi sclipici. Or, nu. De ziua Unirii, în anul Uniţi, Salvăm, eu doresc să văd România trezită. Deşteptată. Lucidă, hotărâtă, periculoasă chiar. Şi mult mai important decât s-o văd eu sau voi (care o ştim deja), trebuie obligaţi s-o vadă politicienii. S-o privească în faţă, să n-aibă unde se-ascunde.

Probabil că fraza care urmează îi va scandaliza pe toţi patrioţii de mucava, dar iată: vreau să văd la Alba-Iulia şi Bucureşti mult mai multe steaguri ale Roşiei Montana, steaguri ale mişcării anti-fracking, bannere antiguvernamentale, mesaje personale despre marile nemulţumiri ale românilor… decât steaguri tricolore. Tricolorul e doar un înveliş-simbol, sunt mulţi cei care cred că e suficient să-l porţi ca să fii bun ‘român’. Mă scuzaţi, dar eu cred că afişarea/ agitarea exacerbată a tricolorului e aproape indecentă… în orice caz, că graba de a-l arbora denotă mare, mare superficialitate.

Or dacă Statul e obligat, mai cu seamă de 1 Decembrie, să onoreze simbolurile naţionale (asta ar mai lipsi, să-şi bată joc pe faţă şi de ele!), noi ar trebui să fim mai… oameni adevăraţi decât Statul.

—————————————————

E 2013, sunt 95 de ani de la Marea Unire. E un alt secol (un alt mileniu chiar), cred că trebuie să avem puterea de a îmbogăţi – dacă nu chiar de a schimba – sensul unor cuvinte cum ar fi deşteptaţi, uniţi. Simbolurile contează; că ne place sau nu, orice 1 Decembrie e un moment important. Tot ce mai trebuie să ne hotărâm este dacă lăsăm simbolurile să ne patroneze, moarte pe dinăuntru, existenţa sau decidem să le reînvestim cu sens. Cu, mă scuzaţi pentru expresie, noi înşine. Eu sunt de meserie lingvist şi semiotician, şi dacă am aflat ceva în peste 20 de ani de experienţă e că vorbele şi semnele or fi contând şi prin ele însele, dar sunt cu adevărat hotărâtoare atunci când sunt umplute, purtate de minţile, sufletele şi acţiunile oamenilor.

Veniţi la Alba-Iulia, veniţi la Bucureşti. România, aşa cum o vrem, numai noi o putem face.

This article has 9 comments

  1. Frumos spus si adevarat! Imi doresc sa vad de 1 Decembrie un mars cu macar 20.000 de oameni, ideal mai multi….50.000(vise, stiu!) , pasnic si civilizat dar decis si “apasat”.

    Din pacate eu as spune ca nu ne-am desteptat per total, s-au desteptat cateva zeci de mii, cei ce au iesit in strada sau au facut cat de cat ceva sa sustina protestele. Majoritatea romanilor traiesc inca in ignornata, nepasare, indiferenta sau tacere, nu vor sa-si faca auzita parerea(daca o au) fie din comoditate, fie din lipsa de speranta, pentru ca se simt fara glas, fara importanta(si e de inteles, asta a facut mentalitatea romaneasca si politica din ’90 incoace…ca sa nu mai vorbim de perioada comunista). Cei din strada sunt de laudat si pentru ca au invatat democratie, educatie civica ,singuri, in ciuda pumnilor in cap primiti in fiecare zi si a lipsei generale de solidaritate

    In Septembrie, cand am participat prima data la mars(al 3lea), am avut un sentiment unic, a fost prima data cand nu m-am simtit complet printre straini in tara mea..pe care nici nu o simt ca fiind “a mea” pentru ca nu ma identific cu mai nimic(idealurile si personalitatea mea nu se potrivesc aici..din pacate), a fost prima data cand am simtit ca poate in sfarsit s-a trezit lumea. Dupa a 2a duminica de mars din Octombrie am simtit ca totusi a fost doar o tresarire, ca nu s-au trezit destul si ca in loc sa creasca amploarea protestelor acestea pasnice si frumoase, se stinge incet incet.

    E pacat, oamenii care au rezistat pana acum merita ca macar acei 20-25000 stransi in septembrie, sa fie solidari cu ei in continuare, asa nu ar mai trebui nici sa suporte legitimarile si amenzile pe care jandarmeria si le permite sa le dea cand sunt putini oameni de care pot sa-si bata joc.

    Astept cu interes 1 Decembrie, mai am ceva sperante.

  2. Cornele, frumos articol, si mobilizator… Sper sa ne (re)vedem sanatosi la Alba, de data asta mult mai multi ca in 2011 si 2012, dar da-mi voie sa-ti spun ca eu tot cu drapelul tricolor o sa vin! Mai ales ca are frunza SRM mare pe mijloc.
    Aminteste-ti putin Marea Adunare de la Campeni: chiar asa de superficiali si indecenti ti s-au parut motii in fermitatea lor anti-gold daca aveau majoritatea si fluturau drapele tricolore??
    Anul asta foarte multi moti o sa vina si ei la Alba de 1 Dec, si mi se pare nedrept sa le ceri sa NU aduca drapele tricolore ci doar steaguri SRM!
    Da, sunt de-acord ca trebuie sa ne transmitem eficient mesajul, mai ales la nivel vizual, pt ceilalti prezenti dar indiferenti, insa mi se pare nefireasca si exagerata atitudinea ostila pe care o ai fata de drapelul tricolor! 🙂

  3. Poate intr-o buna zi vei intelege ca a arbora drapelul nu denota superficialitate sau un fals sentiment de mandrie. Particip de la bun inceput la protestele SRM si de fiecare data am venit cu drapelul si cu bannere SRM. Drapelul a avut, are si va avea puterea sa ne stranga la o lalta. Nu stiu daca ai participat la Adunarea de la Campeni dar drapelul a fost omniprezent – este un simbol pur (nu in sensul de excludre ci in sensul ca este sincer). Nu vad rostul inducerii ideii de nationalism aici prin afisarea drapelului. Nu ar trebui sa ne simtim superiori nimanui fluturam drapelul (niciodata nu m-am simtit mai destept ca bulgarul, pakistanezul doar pentru ca am drapelul cu mine). Cred ca ar trebui sa invatam sa ne apreciem simbolurile nationale si sa nu le primvim ca pe ceva toxic si plin de ura (pentru ca ele chiar nu sunt asa). E steagul nostru, al tuturor si voi veni cu el de 1 decembrie pentru ca simt ca el exprima un ideal: o tara curata, dreapta, o tara mai buna.

  4. O precizare despre care acum văd că e necesară: n-am spus că lumea trebuie să abandoneze tricolorul :), să-l lase acasă etc.; am pornit de la ideea că va fi, oricum, o mare de steaguri naţionale acolo, şi mi-am afirmat dorinţa ca bannerele, steagurile diverselor cauze etc. să fie chiar mai multe de-atâtea. Nu-mi doresc să interzic nimănui arborarea tricolorului, ferească Dumnezeu 🙂 – mi-am mărturisit, însă, ezitările personale, ca şi, e drept, imensul dispreţ (sau poate ar trebui să-l numesc dezgust?) pentru gesturile de tip Antena – cel mai mare steag din lume etc.

  5. Superb!

    Ce ziceti, daca pe 1 Decembrie, in Bucuresti, ne-am strange chiar la Piata Alba Iulia, simbolul Unirii, ca dupa aceea sa plecam spre Piata Univesristatii, cu miile?

  6. Pingback: Gazele de sist

  7. Dle Cornel Vilcu, am un deosebit respect pt dvs din 2010, de cand va citesc tot timpul comentariile, atat de curate si dureros de adevarate. Mi-as dori din suflet sa va citeasca, cat mai multi si nu degeaba. Ci asa cum mie imi dati viata, putere, speranta si credinta in reusita si in acest popor, prin tot ce spuneti si cum o spuneti, sa le dati si altora. Sa inceapa sa inteleaga, sa le pese si sa fie alaturi de noi ceilalti, pt un viitor altfel, al nostru si in primul al copiilor nostri. Ni se intinde o mana si e pacat sa intoarcem spatele sau sa ne facem ca nu vedem. O sansa nu vine de 2 ori! Am f multi prieteni, f multi si inca nu-mi pot crede ochilor ca din atatia, am si prea multe degete pt a-i numara pe cei ce ni s-au alaturat in aceste 3 luni si vorbesc doar de cei ce o puteau face cu adevarat. Unii sunt complet dezinteresati, pt ca s-au obisnuit sa traiasca, cu capul plecat sau destul de acceptabil in aceasta mizerie, altii sunt linistiti la gandul ca “lasa, ca se duc ei, nu e nevoie sa mai merg si eu”, altii ma iau in ras, altii nu mai au nici o speranta (de fapt, cred ca e motivul pe care-l baga in fata pt ca le e lene sa vina, e prea mare efortul!), altii se simt stresati, jenati sa mearga la o manifestatie unde sa spuna ce ii doare, pt ca poate inca nu stiu ce inseamna reala democratie, iar altora le este frica, frica de jandarmerie, de politie, de necunoscut (si trebuie sa recunosc ca aici si eu ma numar putin printre ei, dar incerc sa-mi dau la o parte cat pot aceasta frica). As vrea atat de mult ca pe 1 Decembrie sa ne trezim din nou si pt totdeauna, nu doar pt 2-3 luni si sa vad cat mai multe suflete de romani alaturi, in Alba si in Bucuresti, veniti din toata tara!!! As vrea sa-mi vad atatia prieteni alaturi! Uniti Salvam Toata Romania!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *