FânFeast

Nu, nu e o greşeală de ortografie, nu e vorba de necunoaşterea unui nume propriu care, din 2004, capătă o tot mai mare (şi meritată) notorietate printre români. E o tentativă de a defini (ba chiar de a înţelege eu însumi), metaforic, efectul pe care l-a produs asupra mea festivalul de la Roşia Montana, în această primă ediţie la care am participat.

And a feast it was. În prima zi a festivalului promiteam, optimist, că voi relata (ce vorbesc? într-o stupidă supraevaluare a propriilor puteri, că voi comenta, chiar) lucrurile petrecute acolo, pentru ca un număr cât mai mare de oameni să aibă idee că se întâmplă ceva extraordinar, ceva incredibil de pozitiv, într-o Românie din multe puncte de vedere intrată în vrie. Fapt e, însă, că vorbeam ca neştiutorul, incapabil a-şi imagina câte îl aşteaptă. A fost suficientă, propriu-zis, acea zi ca să înţeleg: aveam ori să văd/ gust/ pipăi festivalul (îmbibându-mă de atmosfera lui), ori să scriu; am ales varianta egoistă. Şi nu cred că am greşit foarte mult nici faţă de mine, nici faţă de ceilalţi.

Fiindcă să fi scris atunci, ar fi însemnat să parţializez enorm, şi chiar să ratez efectiv momente importante. Fiindcă, pentru toţi participanţii din 2012 cu care am apucat să vorbesc despre asta (şi vă asigur că n-au fost puţini), prezenta ediţie a fost dominată de ceea ce am să numesc principiu al frustrării – şi, oricât de ciudat ar părea, folosesc această sintagmă într-un sens bun al cuvintelor. Ce vreau să zic? De la 10 dimineaţa la 10 seara (ca să nu vorbim de concertele care durau până pe la 4-5 a doua zi, dar care în timpul nopţii nu erau concurate de alte activităţi oficiale), programul a fost plin, mai ales datorită variatului forum de activism, plin de lucruri desfăşurate în paralel, şi de fiecare dată opţiunea pentru una din posibilităţi îl lăsa pe participant cu regretul de a rata ‚restul’. Ce păcat, au spus mulţi, în schimb (deşi fireşte că am fost la fel de frustrat ca şi ceilalţi) eu spun: ce bine, mai ales pentru organizatori, pentru forţa evenimentului în ansamblu şi, mai ales, pentru Roşia Montana.

Parcursul meu a fost, aşadar, la fel ca al oricărui alt participant, sinuos, cu alergări între o locaţie şi alta, cu efortul de a înmagazina foarte repede foarte mult şi cu regretul continuu de a ‚scăpa’ câte cel puţin un lucru care m-ar fi interesat. L-am ascultat pe Marcel Ionescu-Heroiu explicând de ce ideea unei economii locale şi/ sau naţionale monovalente, mai cu seamă a uneia bazate în prea mare măsură pe exploatarea resurselor naturale, e catastrofală – ratând un atelier privitor la drepturile cetăţeneşti. Am participat la prima conferinţă (din două) a(le) lui Ştefan Bâlici, aflând câte ceva despre actuala includere a prezervării/ punerii în valoare a patrimoniului arheologic-istoric-cultural în conceptul mai general, foarte productiv azi, al dezvoltării durabile; dar făcând aceasta, am pierdut trei ateliere, despre protecţia animalelor, lupta împotriva proliferării organismelor modificate genetic şi… Piaţa Universităţii. Iar acestea, de mai sus, sunt doar două exemple. Ba, ca să fiu foarte sincer, chiar şi de la forumul pentru care fusesem eu invitat (unul despre jurnalismul civic – altfel spus, o manifestare destul de apropiată de preocupările ActiveWatch) poate că aş fi ‚chiulit’ dacă puteam, fie ca să particip la un tur ghidat prin şi în jurul splendidei Roşia Montana, fie ca să văd o discuţie despre campaniile şi mişcările sociale europene.

Şi ce e bun în asta? mă veţi întreba, de ce nu au pus organizatorii activităţile astea separat, ca să poată omul să participe la toate? Iar răspunsurile mele vin în ordine inversă – fiindcă festivalul durează, de anul acesta, 5 zile (până acum au fost 3) şi nu o lună; iar binele constă în a ne face să înţelegem că, vorba românului, nu se îngraşă porcul (fie el civic sau cultural sau, pur şi simplu, dornic de multă distracţie şi mult aer curat) în ajun, şi nici în termen foarte scurt. Mai simplu zis: da, o mie de posibilităţi şi cel puţin câteva căi/ direcţii pentru propria viitoare implicare & acţiune se deschid când mergi la un festival ca acesta; iar esenţa tocmai că nu sunt cele cinci zile, ci efectele durabille pe care, eventual, ele le lasă în oameni. Şi, la urma-urmelor, la anul va fi din nou un FânFest.

Ajung, astfel, la impresia poate cea mai importantă pe care mi-a lăsat-o întreaga manifestare: cea de solidaritate concretă şi constructivă, sentiment cu atât mai şocant şi pozitiv cu cât, o ştim cu toţii, pentru România în ansamblu e o perioadă de restrişte, derută, luptă şi răutate. Ştiam de ceva vreme, o şi scrisesem, spre exemplu, aici în câteva rânduri – că doar cauzele palpabile de tipul Roşiei, al gazelor de şist, al salvării patrimoniului natural şi/ sau cultural etc. pot aduce claritate şi forţă totodată într-o societate civilă altfel difuză până la inexistenţă.

Au fost la FânFest oameni de stânga şi oameni de dreapta, ‚intelectuali’sobri şi ‚activişti’ zgomotoşi, teoreticieni încăpăţânaţi şi artişti extrem de creativi – în fine, oameni nu doar de toate felurile, cum probabil întâlneşti la orice chermeză populară, ci oameni care în mod normal nu ar fi stat la aceeaşi masă. Şi care, acum, tocmai asta au făcut: s-au văzut şi auzit unii pe alţii, s-au criticat şi s-au întâlnit, toţi aduşi laolaltă de înţelegerea clară a faptului că, dincolo de ideologia şi, la urma-urmelor, firea fiecăruia dintre noi, există un sol comun necesar – iar acest sol de minimă decenţă, bună-stare şi morală e pus în pericol de RMGC sau Chevron sau (de fapt: mai ales) corupţia politică din toate partidele importante.

Dar, de fapt (abia acum îmi dau seama, şi mă grăbesc să o spun, ca să pot – pentru moment – încheia), revelaţia cea mai neaşteptată pe care am avut-o la FânFest a fost cea a unei uriaşe energii pozitive. Nu ştiam că există atâţia oameni faini în România. Îmbâcsit, zi după zi, de mizeria politicii, a presei proaste, a lipsei de educaţie şi orizont în care părem a ne scălda, pierdusem din vedere uriaşul potenţial de normalitate-sănătate-creştere al acestor mulţi-şi-frumoşi, fiecare în felul lui, oameni.

Fără nici o exagerare, a fost una din primele dăţi, după mulţi, mulţi ani, când m-am simţit bucuros şi mândru că sunt român, fericit să văd cât de bine se pot face lucrurile concret, cu un pic de generozitate şi dăruire-de-sine (fiindcă absolut totul, la acest festival, se face pro bono), mirat să descopăr din nou în cât de mare măsură te salvează de tine însuţi, de propriile stressuri, disperări, meschinării, nervozităţi etc. etc. angajarea, mai calmă sau mai vehementă, mai rece-raţională sau mai visceral-sufletească, într-o cauză bună.

Revoluţia începe la Roşia Montana, scria în noiembrie anul trecut pe un banner afişat la ocuparea hotelului Conti din Cluj. Roşia e România, scriam de ziua naţională, tot în 2011. Vorbe, în aparenţă, foarte mari – sau, oricum, ‚încărcate’ retoric. Dar ce nu trebuie să uităm este că retorica nu e doar, şi nu e în primul rând exagerare a realităţii deja-existente. Ea este, mai cu seamă, proiecţie şi îndemn către o altă realitate, făcută aşa cum credem şi vrem.

Astăzi, acum, după FânFest (sau, mă rog, ca să închei cu acelaşi joc de cuvinte, după FânFeast), cele două ‚lozinci’ de mai sus mi se par mai adevărate/ confirmate ca niciodată. Mai mult: ele nu îmi mai par a fi lozinci – ci simpla consemnare, strict obiectivă, a unei realităţi în-carne-şi-oase (umane), în desfăşurare, în creştere.

—————————–[fotografii de Emil Florea]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *