Din motive mărunte, care nu merită discutate aici, voi fi printre ultimii inşi care vor ajunge la FânFest. E miercuri noaptea, şi mulţi sunt de ceva vreme acolo. Nu mă refer la participanţii care, probabil, vor sosi de mâine încolo – deşi, fireşte, în faţa fiecăruia dintre aceştia îmi scot, adânc, pălăria – ci la ‘organizatori’ şi voluntari. Sunt mulţi (am vorbit cu Dina mea, care e deja în tabăra de corturi) sunt ceva peste o sută.

Pe unii, mai ales pe cei de la Cluj, i-am văzut lucrând, de săptămâni încoace. I-am ajutat şi eu, foarte puţin, penibil de puţin, cal bătrân şi stressat şi nemernic cum sunt; dar i-am studiat în acel timp (căci am şi mintea mea rece, uscată, cea care niciodată nu mă va părăsi) mai amarnic şi mai lucid decât ochii tuturor Serviciilor, aşa de multe şi nepricepătoare în biata-ne ţară. Zile şi nopţi şi zile şi nopţi şi zile de neodihnă de tras ca Bator al Fefelegei lui Agârbiceanu, asta am văzut. Stress şi stress şi izbucniri şi nervi şi să mă trăsnească dacă mai lucrez vreodată pentru FânFest şi mă enervaţi toţi nu vreau să vă mai văd hai s-o luăm, de la cap cine zicea că se-ocupă de? şi cum stăm cu? şi face-mi-ar Ponta şi drege-mi-ar Băsescu, lovi-i-ar coabitarea să-i lovească, ce vacanţă liniştită aveam fără neamu’ şi tagma politicienilor, azi şi mâine încă! Şi pe urmă muncă şi sudoare, şi muncă şi sudoare şi nervi.

Şi gratuitate. Gratuitate, băieţi şi fete, mă-nţelegeţi voi? Gratuitate, libertate, dăruire, “pentru că-mi pasă şi pentru că aşa vreau eu şi pentru că încă nu e ilegal şi dacă o să fie vreodată cu atât mai amarnic o s-o fac”. Gândul pe care l-am văzut, nu l-am auzit (oamenii ăştia sunt cu faptele, nu cu vorba), în fiecare şi în toţi. Nu ca o energie, ştiu eu, incoruptibilă, care-ţi permite să mergi şi să mergi şi să mergi ca un automat; ci, dimpotrivă, cu căderi şi ridicări, cu disperări şi exaltări – ceea ce mă face să cred că şi festivalul va fi departe de a fi perfect, încheiat la toţi nasturii… dar, Dumnezeule, cât de viu o să fie!

Pentru că lumea, toată lumea care vine la FânFest vine pentru Roşia Montana. Nu e Copacabana, nu e Parisul sau Mamaia noastră naţională, nu e nici pădurea din imediata apropiere a oraşului, unde încingem un grătar. Nu e la mare, nu e staţiune, e încă puţin turistic – fiindcă a avut grijă Compania să nu se întâmple o asemenea nenorocire. Nu. E doar un loc de o frumuseţe neverosimilă, pusă parcă cu mâna şi, de atâţia ani deja, de un dramatism care te sugrumă. E locul unde se fabrică şi de unde se revarsă cea mai mare minciună şi cea mai mare corupţie din ţara asta, şi unde, tocmai de aceea, adevărul şi demnitatea ‘rezistenţilor’ plutesc ca untdelemnul pe apă.

Te duci la Roşia ca să dai, nu ca să primeşti. FânFest e, desigur, şi distracţie, atâta câtă încape; dar moralmente şi chiar spiritual vorbind, e un pelerinaj – de singurul, probabil, tip care îi poate aduce pe habotnici şi atei la un loc.

La Fânfest Roşia Montana, zic eu, vine începutul de masă critică al posibilei noi revoluţii româneşti. Care revoluţie sau va fi, sau va fi aceeaşi Românie, dar amplificat-adâncită, adică prăpădul de pe lume.

Iar aici, fireşte, toţi cei interesaţi de, sau implicaţi în confruntarea mineritului cu cianuri îşi vor face propriile socoteli. Ca simplă cifră, trei-patru mii de participanţi nu sunt mulţi. Dacă presa RMGC-ului are dreptate, iar miile astea sunt acolo ca să bea să mănânce să se scălămbăie pe muzici să bage-n venă (acum vreo doi ani am văzut nişte straşnic executate fotografii prezentând j’de siringi, din păcate plasate fix acolo unde stătuseră toată noaptea jandarmii), e ok, nu vor fi o problemă. Dar dacă oamenii ăştia nu vin doar pentru ţopăiala nocturnă (să ne-nţelegem, nu sunt sfinţi, de zbenguit se zbenguie), ci şi pentru, vai, filmele documentare, teatrul civic şi dezbaterile şi atelierele de activism, v-o spun, măi, dragă TrăienelVictoraşCrinuţ, lucrurile nu mai sunt aşa simple!

Fiindcă, ştiţi care e treaba? Toţi oamenii ăia pun osul. Fără să-i plătească nimeni, deci fără să-i poată vreodată controla cineva, pun suflet, pun mâna, se pun pe ei înşişi în Roşia Montana. Unii dintre ei, cu siguranţă, ar pune şi sângele – gândul acesta e cea mai mare spaimă, dar şi cea mai irespirabilă exaltare pentru mine.

Afaceriştii care numără numere, politicienii care dorm somnul şi visează visul strâmt al politicii lor luându-l drept realitate… corupătorii şi decidenţii lor nu ştiu, n-au de unde şti, nu mai au organ pentru asta. Aici e forţa colosală a acestei campanii, şi a oricăreia de felul ei care a existat vreodată pe lume. Ea e lichidă, pătrunde în toate crăpăturile, e creativă, e multiplă, cu fiecare om, cu fiecare iniţiativă – cutare cântă, cutare scrie, cutare cercetează din unghiul cutărei ştiinţe, cutare poartă lupte în justiţie, cutare stă neclintit în faţa jandarmilor, x aleargă, y croşetează, iar zz nu există niciodată, orice z e şi-un a chemând pe b şi pe c.

Aşa că mă aşez şi eu în locul celor care, în al doisprezecelea ceas, ar trebui (mai ales că sunt plătiţi pentru asta) să vadă, să gândească, să spună:

Să trăiţi, dom’ preşedinte coabitător, dom’ premier doftor cum fraude, Gogu Periuţă de la Servicii sunt, permiteţ’ să raportez, eştia e duşi rău, e unii care veniră pă bicicletă de la Copănhaga, da, pe două drumuri diferite şi ocolite veniră, şi unu vine de la Bârladu’ gazelor dă şist, şi călăreşte unii pe cai de la Bucureşti ca la nouă sute opşpe şi pă jos de la Cluj mai vin vreo trei-patru şi chiar şi ceilalţi dă fapt fiecare bagă timp şi bani în trenautobuzbenzină ca să ajungă unde? Unde, Doamne, în crierii munţilor, ce ţ’e şi cu Roşia asta Montană dă zice ei că ea e România?

—————————-

Dar ştiţi ce, dragi afacerişti, dragi guvernanţi şi, la urma-urmei, chiar dragi concetăţeni? Dacă vă face plăcere, dacă vă linişteşte, dacă vă e mai bine să credeţi că toţi voluntarii, artiştii, activiştii, participanţii ăştia sunt plătiţi ca să înrăutăţească imaginea unei Companii imaculate şi a unor politicieni angelici, e ok – vorba englezului, whatever gets you through the night. Mercenarii nu stau, unul câte unul, cu pieptul dezgolit în faţa tancurilor. Revoluţia despre care (desigur, bine retribuit şi eu) am tot scris aici şi peste tot nu va avea loc niciodată, iar România, Europa şi lumea îşi vor continua drumul exact pe direcţia de acum.

Eu însă, puşchea pe limba-mi! am văzut altceva – cu atâta claritate am văzut că, iată, nu mă pot opri să spun:

Toţi cei care se duc la Roşia… care fac lucrurile astea de neînţeles… oamenii ăia sunt nebuni – măăăi, cianuriştilor, măi, vânduţilor, politrucaţilor, împuţit-de-nfumuraţilor! Vreţi voi, chiar vreţi voi să vă puneţi cu ei? Feeeeerească Sfântul 🙂 🙂 🙂 !

This article has 1 comment

  1. excelent articol Cornele 🙂
    ma simt onorat sa fiu incadrat intre acei “oameni nebuni”, mentionati in final, ce se tot duc la Rosia :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.