Istorie

Sunt multe citate celebre, ca să nu spun clişee, privitoare la cât de important e să-ţi cunoşti şi să-ţi respecţi istoria – începând cu probabil cel mai cunoscut, cel referitor la condamnarea de a repeta grave greşeli pentru cei care-şi nesocotesc trecutul. Eu scriu, însă, acest text… mai exact, vă adresez acest text din postura unui individ mai degrabă pragmatic, a cărui atenţie se orientează asupra prezentului şi a ceea ce poate fi de-aici înainte. Trebuie, aşadar, să înţelegeţi că, foarte probabil, marea majoritate a voastră, poate chiar fiecare, aveţi din start, oarecum ‘natural’, o atitudine mai bună, mai inteligentă faţă de istorie decât mine.

Şi totuşi, eu, ne-iubitorul de istorie, vă propun câteva minute de meditaţie în jurul unui fapt şi al semnificaţiilor sale…

Pe 6 februarie, Roşia Montana împlineşte 1882 de ani de existenţă atestată documentar.

E mult? e puţin? cinicii ar spune că, raportat la, ştiu eu, vârsta universului, e chiar nimic. Exaltaţii ar număra generaţiile şi poate chiar şi-ar imagina un şir de vreo 300 de ‘rânduri’ de părinţi, bunici, străbunici etc. încolonaţi în spatele lor, şi cu un pic de exagerare naţionalistă ar aplica întregii perioade o etichetă inventată de-abia acum un secol şi jumătate, vorbind despre daco-romanismul acestui loc ‘definitoriu’ pentru conştiinţa românească.

Pe lângă aceste extreme, şi mai ales pe lângă imensa gamă de atitudini, conceptualizări şi… da, sentimente care încap între ele, eu vreau acum să adaug un gând cvasi-profesional, de semiotician ‘convertit’ la hermeneutică. Istoria, nu doar a Roşiei Montana, dar a locurilor şi timpurilor umane în general, nu e simplă înşiruire de clipe măsurate, egale una cu cealaltă, de ceas. Pentru timpul ‘fizic’ sau ‘astronomic’, pe care în naivitatea noastră îl aşezăm adesea la baza celuilalt timp, timpul omenesc sau spiritual, orice zi de 11 septembrie are 24 de ore, egale între ele şi cu toate orele care au existat vreodată. Pentru timpul istoric, un eveniment totodată cumplit şi plin de învăţăminte scoate în evidenţă un anumit ‘nine-eleven’, pe cel din 2001.

Timpul istoric musteşte de sens, nu e un şir de cutiuţe goale, egale între ele şi divizibile la nesfârşit, până la aneantizarea prin numărare… e locul de unde, în mare măsură, provine înţelesul a ceea ce fiecare dintre noi este – ca individ, ca apartenent unei sau unor comunităţi.

Desigur, nu un sens de care, spre exemplu, cel care inscripţiona, desigur pentru un scop mult mai lucrativ, numele Alburnus Maior pe o tăbliţă cerată, la sfârşit de iarnă, în 131. Oarecum paradoxal, sensul istoriei se conferă şi invers, fiecare generaţie sau fiecare ideologie rescriind mult din interpretarea trecutului. Pentru mine, om născut şi, din păcate, educat mult timp în comunism, 23 August era ziua naţională, momentul când românii ar fi trebuit să fie mai mândri ca niciodată… fireşte, ne întrebam noi, încă de pe atunci: de ce ne-am mândri cu un act de incredibil oportunism, ca să nu spun de ruşinoasă trădare faţă de nişte naţiuni care, oricât de condamnabile, fuseseră aliaţii noştri? În schimb, istoria de azi ne recomandă ziua Marii Uniri drept cea mai importantă a trecutului nostru; eu am reticenţe şi faţă de această alegere, dar îmi spun că la urma-urmelor nu e formidabil de important.

Când vorbesc despre Roşia Montana, unii politicieni se folosesc de adevărul că întreaga istorie a locului şi oamenilor acolo e una minerească, pentru a clama păstrarea/ continuarea acestei tradiţii de către… actualul proiect al RMGC. Cu greu se poate imagina perversiune mai mare, mai şmecheră – la nivelul unei inteligenţe de cartier. Mineritul de la Roşia însemna fie să intri în galerie cu lămpaşul şi să urmăreşti, asumându-ţi riscuri serioase, filonul, fie să speli nisipul de pe albia râurilor. Aruncarea în aer, transformarea în nisip şi cianurarea fiecărui bob de piatră-şi-pământ de sub picioarele tale nu este minerit, şi oricine utilizează acest termen e sau îngrozitor de prost, sau ameninţător de rău-intenţionat. De aceea, faptul că uneia din organizaţiile de presiune publică ‘fabricate’ şi plătite din solda Gold Corporation i s-a dat numele de Sindicatul Viitorul Mineritului e, pur şi simplu, o ticăloşie. Iar fiecare apariţie publică a fiecărui membru care, pe lângă obişnuitul text cerşetor de locuri de muncă, invocă tradiţia, e o călcare-n picioare a istoriei locului şi, mai cu seamă, a demnităţii lui… demnitate pe care aş îndrăzni să o numesc supra-temporală.

“Cu căciulile pă frunte, stăm de veacuri ca un munte în curbura arcului Carpaţi…”, spunea un cântec, nici nu vreau să mă gândesc cât de curat ideologic, dar care oricum mi s-a împlântat în minte de pe vremea Cenaclului Flacăra. Da, o manifestare care, privită cu ochii mei de acum, devine foarte, foarte îndoielnică în tot; dar scoase din context versurile tot vorbesc, şi vorbesc frumos. E un cântecel despre îndărătnicie, despre ceea ce aparent e inadaptare la modernitate şi ‘cerinţele’ ei, despre conservatorism.

La Referendumul Cianurii din decembrie anul trecut, absenteismul cel mai pronunţat, ca şi numărul cel mai mare de voturi împotriva reînceperii mineritului s-au înregistrat – îmi atrăgea atenţia prietenul Ionuţ Curşeu – ‘taman’ în localităţile cu o istorie excepţională de… revoluţionarism al moţilor, prin locurile de naştere şi baştină ale lui Horea şi Avram Iancu.

Semn că Istoria (pe care, iată, accept să o scriu şi eu o dată, retoric, cu I mare) lucrează. Tăcut, dar sigur. Şi aceşti oameni, ca toţi locuitorii din zona referendumului, au fost inundaţi cu publicitate, cu tentative de convingere, de mituire, dacă nu chiar de şantaj. Şi pe uliţele lor au tronat, de nu mai aveai unde te uita, bannerele Companiei. Şi asupra lor au făcut presiuni primarii. Pentru ca tot acest imens efort şi, mai ales, toată această uriaşă cheltuială să fie anulate, ridiculizate chiar de opoziţia tăcută, dar fermă şi clară a unor oameni pe care eu, unul, nu-i cunosc prea bine, fiindcă nu-s nici extrovertiţi nici porniţi pe repezi şi superficiale prietenii… dar pe care îi admir din toată inima şi care, da, constituie pentru mine, ‘intelectualul’ ultra-educat şi rafinat de la oraş, un model de conduită.

—————————

Istoria contează, prieteni. Istoria, dacă ai înţelepciunea (care întotdeauna e mai mult decât ‘inteligenţa’) să o asculţi, îţi vorbeşte. Îţi poate spune nu doar cum au stat lucrurile, ci şi cum trebuie ele să stea. Iar penalizarea oricui nesocoteşte istoria e… în fine, de la simplul insucces practic ‘în sus’. Ştiu oameni la Roşia (iar aceştia, da, o spun cu mândrie, sunt prietenii mei) care şi-ar apăra pământul cu furca, toporul sau puşca. Şi ştiu că n-aş ezita nici o secundă să mă duc, la nevoie, alături de ei, indiferent de consecinţe.

Sper să nu ne silească domnii politicieni la asta. Sper să înţeleagă, într-al doisprezecelea ceas, ce li se spune cu o claritate de cristal. Îi invit, ca şi pe dumneavoastră, în multe oraşe din România şi din străinătate, miercurea care vine, la Ziua Roşiei Montana.

This article has 1 comment

  1. Da, prietene, istoria conteaza! Si asa ar trebui sa gandeasca si sa simta toti cetatenii liberi si necenzurati de pe aceste meleaguri, daca vor sa nu li se piarda urma si atat de neglijata istorie sa ii arunce la lada sa de gunoi. Dixi et animam meam liberavi. Basil VeRus

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.