Sunt catastrofe naturale şi catastrofe umane. Dacă lumea aceasta e singura care există, evaluarea catastrofelor se reduce la cifre: câţi morţi, câţi răniţi? Dar dacă, pe lângă ea mai, este vreo alta (şi nu mă refer neapărat la nemurirea sau transmigrarea sufletului, ori la alte convingeri religioase – ci la lucruri mult mai simple, cum ar fi lumea percepţiei/ acţiunii noastre morale), catastrofa umană o depăşeşte din start, prin definiţie, pe cealaltă. Un tsunami distruge enorm, dar în urma lui tot ce ne putem reproşa e incompetenţa sau lipsa de prevedere (un fel de “omor prin imprudenţă”). Un război e cu totul altceva – iar diferenţa nu e de grad, ci de natură.

Catastrofele umane sunt catastrofe spirituale, presupun o fază de recunoaştere şi facere asumată a răului.

Ele sunt iadul. Iar aici prietenii mei atei(şti) vor replica: nu există aşa ceva. Ba există, tocmai l-am numit – un iad care n-are nici o legătură cu întrebarea dacă Dumnezeu este ori ba. Eu, personal, sper că El există, fiindcă altfel prea e trist şi absurd totul. Dar poate că sunt eu mai slab din fire.

Am îmbătrânit, suport tot mai greu apropierea catastrofei.

Iar în România ea îmi pare iminentă. [Ceea ce nu înseamnă ‘de neevitat’, înseamnă doar ‘chiar aici, lângă noi, răsuflându-ne în ceafă’.]

——————————————-

Ca lingvist, vă pot spune că unul din semnele sigure ale unei pervertiri spirituale e întoarcerea pe dos (în aparenţă atât de neimportantă) a sensului unor cuvinte sau semne larg acceptate de societate. Gândirea noastră se reazămă pe cuvinte, şi inevitabil, în orice argumentaţie/ construcţie spirituală, unele cuvinte “se” nimeresc în poziţia cheilor de boltă.

Au trecut deja doi ani de la scandalul plagiatului lui Ponta. Pentru mine, ca intelectual şi/sau universitar, acela a fost un moment important, m-am agitat cât am putut, am ieşit în stradă etc. Mulţi prieteni mă întrebau de ce mă preocupă în aşa hal ceva atât de, la drept vorbind, îndepărtat de problemele mari, dureroase, reale ale societăţii. Şi îmi înţeleg prietenii pe deplin, nu îi dezaprob nici azi. Într-o Românie a sărăciei, corupţiei, manipulării politico-mediatice, a Serviciilor de tip Big Brother şi a Jandarmeriei ca instrument opresiv, falsificarea (calităţii de autor a) unei teze de doctorat este, proporţional, un eveniment infim. Dar cea mai înaltă comisie profesional-evaluativă a învăţământului naţional a fost desfiinţată (“reorganizată”), atunci, pentru a-l scăpa pe premier de răspundere. Iar negrul a devenit alb. În rest, cine fură azi un ou…

De ani de zile, o suspectă companie minieră încearcă să dezvolte, în Apuseni, cea mai mare exploatare de suprafaţă cu cianurare din istoria Europei. La început, oamenii din fruntea ei au crezut că, în România, vor putea intra ‘în pâine’ fără probleme; apoi, când s-au izbit de o opoziţie formidabilă, au schimbat discursul şi au început să pozeze tocmai ei în apărători ai naturii, ai patrimoniului etc. – încă o răsturnare completă, care n-a fost vizibilă în societatea românească până la încercarea Guvernului Ponta de a transforma această uriaşă minciună într-o lege care încălca toate celelalte legi româneşti.

Încet-încet, s-a creat un stil. O manieră de a lucra care poate că existase din totdeauna în minţile ‘decidenţilor’, dar pe care nu avuseseră curajul sau tupeul de a o pune în acţiune. La referendumul de demitere a Preşedintelui, au anunţat un număr al votanţilor pe care s-au chinuit apoi vreo lună să-l schimbe. Cum mulţi, foarte mulţi români îl urau (şi nu fără motiv) pe Băsescu, s-a acceptat un fel de “scopul scuză mijloacele”, deşi mare parte a celor care, de bună credinţă, votaseră pentru demitere au înţeles ce se întâmpla, trăind o dublă decepţie. Preşedintele, călcător pe cadavrele tuturor colaboratorilor săi, inclusiv pe guvernele Boc şi MRU, a rămas la Cotroceni. Iar guvernul Ponta şi-a arătat adevărata faţă de grup mafiot fără scrupule – să fim bine înţeleşi, fără NICI UN scrupul, fără NICI O ezitare în a călca în picioare moralitate, legalitate, orice.

Stilul acesta a lucrat din plin şi peste tot, în România ultimilor ani. Ar fi, de aceea, indicat să examinăm, cu toată luciditatea de care suntem în stare, unde ne-a adus el.

—————————————–

Într-un Bucureşti paralizat, pe cel mai mare stadion al Patriei, are loc, iată, în septembrie 2014 un spectacol de cult al personalităţii care nouă, românilor ceva mai în vârstă ne dă fiori foarte reci. Am fost întrebaţi de ce comparăm ‘lansarea’ lui Ponta cu spectacolele Epocii Ceauşescu sau cu actuala Coree de Nord, şi nu cu adunările partidelor politice americane. Din punctul meu de vedere, e prea multă filosofie în această întrebare. Eu nu am comparat nimic; eu, care aveam 19 ani la Revoluţie, am simţit, am văzut, am trăit similaritatea. Imediat după, am postat pe Net o fotografie de la eveniment însoţită cu cuvintele lui Kurz, din Inima întunericului (sau pentru cei mai pasionaţi de film, din Apocalypse Now): The horror, the horror.

România anilor ’80 a fost apoteoza unui cizmar analfabet, a obtuz-criminalei sale soţii, a unui aparat politico-represiv compus, în esenţă, din veleitari proşti şi violenţi, rezemat pe uriaşa obedienţă a unei populaţii îndobitocite şi îndoctrinate. Trei-patru decenii mai târziu, PSD-ul ne propune apoteoza unui plagiator. Pentru prima oară, în toată această vreme, îmi vine să spun, cu gust amar (şi în sens cu totul opus celui pe care îl au de obicei aceste cuvinte): era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. În sensul catastrofei umane de care vorbeam, era mai bine: un stadion plin de “adulatori” într-o Românie unde Securitatea te-ar fi ridicat din pat ca să te întrebe de ce ai absentat de la manifestaţie… e explicabil. (Nu acceptabil, dar explicabil.) Ceea ce s-a întâmplat, însă, ieri, într-o Românie încă liberă… e, în opinia mea, indiciul incontestabil că ne găsim pe buza prăpastiei.

the horror

Nu trebuie să fii filosof, nu trebuie să-i fi citit pe Heidegger sau Sartre ca să înţelegi că, într-un sens foarte concret şi real al cuvântului, Ponta este Nimicul.

Iar Nimicul nimicniceşte. Dincolo de bine şi de rău, într-o amoralitate în sfârşit dobândită după trecerea cu tupeu prin toate bolgiile imoralului, Ponta şi PSD-ul ne propun o ţară mai coşmarescă decât tot ceea ce imaginaţia noastră, încă raţională, încă democratică, încă bazându-se pe principii şi limite, ar putea imagina.

În opinia mea, lupta care se dă în toamna asta nu e o luptă între două grade de rău. Ci între o rea gestionare, de către tot soiul de personaje politice, a valorilor şi răsturnarea, anularea lor totală. Şi, spre deosebire de mulţi dintre prietenii mei din zona Uniţi, Salvăm, încă prinşi în mistica (în aparenţă pe deplin corectă) sloganului Toate partidele, aceeaşi mizerie!, eu 1. cred că ne aflăm în faţa unui fenomen de o factură nouă, pur şi simplu inabordabil cu obişnuitele noastre concepte şi prin aceasta mult mai periculos decât tot ce-am întâlnit până acum şi 2. NU AM CHEF DE O REVOLUŢIE, câtă vreme poate exista o soluţie de prevenire.

Fireşte, uneori e bine ca buba să crească aşa de mare, încât să fie văzută de toţi şi să crape. Fireşte, am multe momente când regret fervoarea extraordinară de toamna trecută, când furia mea depăşeşte limitele acceptabilului, când îmi spun că gloata criminală “de la vârful ţării” n-ar merita nimic altceva decât un linşaj. Dar, oricare ar fi îndreptăţirea noastră, oricât de mare mânia, trebuie să ne aducem aminte că violenţa e, mai degrabă, arma lor, că au mijloace mult mai bune de a o exercita şi că intrând în această logică ne vom atinge, probabil, scopurile, dar cu sacrificii inevitabile.

Şi nimic nu e mai preţios decât oamenii, fiecare om.

Încă n-am fost aruncaţi în prăpastie, încă nu ne agăţăm de marginea ei, în vreme ce PSD-ul joacă ţonţoroiul pe mâinile noastre. Dacă şi când s-ar întâmpla asta, fireşte că n-am avea altă soluţie decât să-i prindem de glezne… măcar pentru a-i trage pe toţi cu noi. Deocamdată suntem în picioare, împinşi, ce-i drept, foarte aproape de margine, dar în picioare.

——————————————

Ultima idee pe care aceşti oameni au luat-o şi au pervertit-o până la a o întoarce, propriu-zis, pe dos e ideea de unitate. Sloganul MAREA UNIRE e, dacă facem abstracţie de moralitate, o găselniţă lingvistico-semiotică genială. Se apropie periculos de mult atât de fervoarea mişcării Salvaţi Roşia Montana/ Salvaţi Toată România de toamna trecută, cât şi de deziderate ceva mai vechi şi, zic eu, fantasmatice – de tip România Mare. În oricât de mare măsură cred eu în prima cauză şi oricât de oripilat sunt de a doua, nu mi-e greu să înţeleg că acum PSD-ul le sfidează, dar le şi canibalizează pe amândouă. Mai sunt oameni îndeajuns de obsedaţi de muribundul Băsescu pentru a pune ştampila în pătratul greşit; mai sunt skinheadşi obsedaţi de rrromânism care vor crede în ruşinoasa (şi de fapt nici măcar rostita!), sfruntata promisiune a unirii cu Moldova. [În opinia mea, prezenţa la lansare a prim-ministrului acestei ţări e unul din cele mai ruşinoase acte pe care le-am văzut vreodată – un scuipat atât în faţa românilor, cât şi a moldovenilor.]

Aceeaşi pervertire a înţelesului cuvintelor (şi credinţelor, cauzelor) elementare. Acelaşi semn cum nu se poate mai palpabil şi clar al unui punct de răscruce.

apoteoza

O bună şi veche prietenă îmi scria ieri că vede, înţelege şi ea cât de disperată e situaţia, că va vota cu unul dintre opozanţii lui Ponta, dar în rest nu vede nimic bun înspre viitor.

Eu cred că nu e suficient să votăm. Eu cred că fiecare om lucid din ţara asta trebuie să devină, în luna-lunile care urmează, un activist. România e un organism grozav, nici nu ne închipuim cât de bolnav. Ne apropiem de septicemie.

Avem nevoie de multe, foarte multe celule albe.

 

 

Articolul are 4 comentarii

  1. de acord cu analiza ta de mai sus. am fost printre semnatarii unui text de protest publicat in cateva ziare dupa dezmembrarea consiliului national de studiere a diplomelor, al carui comitet director tocmai dacea verdictul de “plagiat clar” in ce priveste teza de doctorat a lui Ponta. asta a fost picatura care mi-a umplut paharul cu zeama de cucuta oferita de mafia PSD celor care mai indraznesc sa spuna adevarul. aproape-plinul fusese deja facut in timpul loviturii de stat grosolane din 2012. de atunci scriam prietenilor ca omul asta si acolitii lui nu se vor da inapoi de la nimic. dupa episodul cu plagiatul am declarat ca amoralul Ponta va lupta pana in ultima clipa ca sa-si mentina puterea chiar daca ar fi sa piara Romania in neant. ei sunt ca lupii care ucid din placere, dar crimele lor cele mai groaznice sunt cele intelectuale. am numit “genocid intelectual” ceea ce Ponta gireaza prin pozitia lui de prim-ministru bazata pe un doctorat furat prezentat ca “normal”, pe carti plagiate si pe pozitii universitare dobandite cu fals intelectual. recenta lovitura a guvernului PSD, studentia fara bacalaureat, incheie astfel primul ciclu al minciunii intelectuale ridicata la rang de politica de stat. cel mai trist in povestea asta adevarata este ca intelectualii “relativizeaza” impostura spunand ca “toti plagiaza”. extrem de trist, acesta replica arata cat de adanc a patruns cangrena in societate, cat de strâmb se poate trai. strâmb cu dezinvoltura.

  2. I have been exploring for a little for any high-quality articles or weblog posts in this sort of space . Exploring in Yahoo I finally stumbled upon this web site. Reading this information So i am glad to exhibit that I have an incredibly good uncanny feeling I came upon exactly what I needed. I such a lot without a doubt will make sure to do not disregard this site and give it a look regularly.|

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *