Există un tip uman pe care cu siguranţă l-aţi întâlnit de câteva ori în viaţă – al individului agresiv, în primă instanţă intimidant, care dă însă înapoi în faţa oricărui răspuns ferm. Sau poate nu e chiar un tip psihologic, e mai degrabă comportamentul previzibil al unui om cu puţină inteligenţă şi multă ambiţie. În zdrobitoarea lor majoritate, politicienii români de astăzi sunt şi se poartă astfel.

Ştiu că risc să devin un fel de Ionică Mincinosul, cel care strigă ‘lupul’ fără motiv real. Dar vă atrag atenţia că şi în povestea lui Ionică, lucrul cel mai important pe care lumea, preocupată de judecata morală asupra protagonistului, tinde să-l uite – e că, la final, lupul vine. Ba nu, aş spune chiar: lupul există, lupul pândeşte… iar atunci când vom ieşi din starea de alertă va muşca.

De aceea vă spun: suntem departe de a fi câştigat bătălia. Poate chiar… cum nu se poate mai departe, fiindcă avem exaltarea şi bucuria (inocentă) de a ne fi descoperit unii pe alţii, de a ne fi regăsit glasurile. Cum nu se poate mai departe, fiindcă ne îndepărtează de realitatea brută, urâtă, chiar entuziasmul şi iluzia victoriei noastre.

Nu există, în opinia mea, nici cea mai mică garanţie… poate chiar nici cel mai mic indiciu obiectiv că Parlamentul, mai cu seamă Camera Deputaţilor, decizională, vor respinge legea distrugerii Roşiei Montane. Dimpotrivă, intensitatea campaniei de denigrare a demonstranţilor, combinarea ei cu prezentarea ‘pentru echilibru’, pe televiziuni, a ridicolului protest mineresc de la Roşia Montana ridicat la proporţii de catastrofă cosmică, şi mai ales declaraţiile ‘politice’ din ultima vreme mă fac, toate, să cred că se pregăteşte un contraatac al sistemului – care va da tot ce are mai bun şi mai puternic. Iar mizerabilitatea politicienilor, ca şi cea a presei, ne sunt deja cunoscute; în solidaritatea lor gregară, oamenii aceştia nu se vor da în lături de la nimic ca să ne zdrobească.

 

Domnul Goe, prim-ministru

Problema cu Ponta e că e atât de zevzec, atât de incoerent şi mitoman, dar şi atât de tupeist încât atunci când îl vezi nu mai reuşeşti să-i acorzi atenţia cuvenită. Că tinde sau să ne enerveze, sau, paradoxal, să ne amuze, fiindcă, da, a depăşit de-demult barierele ridicolului şi continuă să se înfunde în el. Şi atunci uităm câtă putere are acest individ. Uităm şi că, în fapt, nu e singur… ci are un aliat formidabil în persoana lui Traian Băsescu. Împreună, aceşti doi oameni au mijloacele necesare pentru a provoca o nenorocire; iar cine se mai îndoieşte de adâncile lor interese convergente e, după părerea mea, un mare naiv. De fapt, pentru că am folosit cuvântul ‘adâncime’, ţin să afirm convingerea mea că Băsescu şi Ponta au ajuns (deşi pe căi diferite, prin ticăloşire treptată în cazul primului, prin ‘natură’ în cazul celui de-al doilea) două carcase, având drept unic motor Puterea cvasi-discreţionară, coruptă.

L-am urmărit atent pe Ponta ieri, în emisiunea lui Gâdea. Mi-a provocat o greaţă vecină cu oroarea, pentru că nu doar că nu a spus o singură propoziţie adevărată, ci s-a autocontrazis de nu ştiu câte ori, insultând inteligenţa oricărui telespectator mai răsărit. A trebuit să fac mari eforturi pentru a-mi aminti că nu mă uit la copilul stupid şi înfumurat al vecinului de bloc, ci la prim-ministrul României. Nu ne dăm seama cât de periculos e acest lucru.

Ponta e prim-ministrul perfect al guvernului care i-a putut include în rândurile sale pe Şova, Plumb sau Barbu, şi nu se deosebeşte prin nimic de aceste monstruoase figuri – afară, poate, de mărimea ego-ului. Vă aşteptaţi, realmente, ca oamenii aceştia să cedeze fără luptă?

 

Discreditare, ameninţare, violenţă directă

De luni, 9 septembrie, încoace, românii au început să se destindă, să cadă în iluzia victoriei, să părăsească unul câte unul câmpul de luptă, lăsându-i acolo pe revoluţionarii-de-serviciu (şi folosesc expresia asta, pentru mine deloc peiorativă, pentru toţi acei rezistenţi care au înţeles bine despre ce e vorba, care sunt problemele şi care, tocmai de aceea, tind să ocupe spaţiul public până la limita propriei rezistenţe fizice). Politicienii, mână în mână cu media, au reuşit din nou să adoarmă instinctele multora, şi mesaje iniţial insinuate, apoi tot mai explicite au fost aruncate în spaţiul public: protestatarii sunt plătiţi; protestatarii sunt doar un talger al balanţei, celălalt (pe care Antenele sau B1 îl prezintă ca fiind cel puţin la fel de greu) fiind minerii din Roşia; protestatarii au fost deocamdată lăsaţi în pace, cu încălcarea legii (adică, vezi bine, Guvernul e generos şi democratic) – dar, de îndată ce vor trece la violenţă, vor primi ceea ce li se cuvine.

Chiar n-am învăţat nimic din experienţa Taksim? Da, eu cred că România e diferită de Turcia, în primul rând prin apartenenţa la UE, deci o revoluţie de acel tip are şanse de reuşită mai mari aici decât acolo; dar, vă întreb, chiar trebuie, chiar vreţi să ne asumăm o experienţă de acest gen? După concertele cvartetului de coarde din Universităţii, va fi dureros şi trist să facem baricade şi să ne batem cu jandarmii. Vreau să mă fac bine înţeles: dacă ‘oamenii de stat’ vor să ne ducă acolo, acolo vom merge, ştiu sute sau mii de… cum să le spun? camarazi? fraţi? potenţiali revoluţionari? care, în ultimă instanţă, vor pune mâna şi pe un Molotov.

Dar, pe logica omului agresiv pe care v-am expus-o la început, vreau să afirm că există şi alte soluţii. Sau nu, de fapt există o singură soluţie pe care, dacă vom reuşi să o ‘implementăm’, vom evita violenţa… dacă nu, după părerea mea, nu.

 

Paşi peste graniţe

Cred că am cam atins limita de populaţie/ masă critică pe care o puteam atinge prin Internet, twitter etc., poate chiar limita oamenilor dispuşi să se informeze şi să judece cu propriile capete privitor la ce se întâmplă. Acum trebuie să mergem către alţii, către masa deocamdată inactivă, dar care poate semnala că are şi ea o limită a răbdării. Vorbesc despre părinţii şi rudele noastre, prietenii noştri mai puţin activi civic, despre toţi oamenii de bun-simţ care deocamdată nu au ‘ieşit’ fiindcă nu au perceput nici o agresiune directă la adresa lor sau… a noastră. Care sunt cu atât mai înclinaţi să nu iasă astăzi, când televiziunile le sugerează că problema e pe cale să se rezolve.

După părerea mea, există un risc accentuat ca Parlamentul să voteze în favoarea legii. Există o prăpastie de o adâncime/ lărgime greu de bănuit, între politicianul care s-a ‘ajuns’ şi alegătorul său. Mai mult şi mai grav: deşi acesta este simplul şi purul adevăr, majoritatea politicienilor nu au conştiinţa faptului că noi i-am pus acolo; cred, dimpotrivă, că s-au pus singuri, prin aranjamente de tot soiul… iar asta îi va determina să facă aranjamente pe mai departe. Şi ştim care e agentul care, cu siguranţă, oferă acum fiecărui parlamentar român aranjamentul potrivit. Să nu aveţi nici cea mai mică îndoială că s-a mers şi se va merge, personal, la fiecare cu binişorul, cu ameninţarea, cu mita, cu şantajul – fiecăruia pe măsură. Noi suntem în stradă, spunem pe faţă ceea ce şi credem/ facem. Căile de acces şi acţiune ale RMGC-ului, însă, sunt incomparabil mai oculte (în raport cu opinia publică) şi… directe (în raport cu decidenţii).

Poate că acest vot nu va fi dat în Senat – iar o respingere a legii acolo va adormi şi mai tare ‘populaţia’. Dar, la cum îi ştiu eu pe cei de la Companie, pe politicieni şi presa, aş putea pariat că, la votul decisiv din Camera Deputaţilor, vor fi foarte tentaţi să încerce. Păi bine, omule, dacă fac asta România sare în aer! veți spune. Poate, ba chiar foarte probabil. N-ar fi, însă, mai bine să ne scutim de această experiență-limită?

 

Tumultul nostru, frica lor

Dacă nu reuşim să scoatem, duminica aceasta, cu două zile înainte de votul preconizat pentru Camera Deputaţilor, cel puţin tot atâţia oameni în stradă ca în ultimul week-end, clasa politică va simţi că are ‘verde’ şi va călca peste noi. [Iar apoi ne va izbi cu jandarmii şi ne va urmări cu poliţia şi serviciile până în ultimul ungher – semn că a înţeles în sfârşit puterea şi importanţa noastră.] Însă dacă vom fi foarte mulţi în pieţe, Senatul va respinge legea – ceea ce, iarăşi, nu va însemna nici pe departe sfârşitul războiului. Preşedintele celui mai bine reprezentat partid (numeric vorbind), PSD, se comportă, după părerea mea, exact aşa cum îl acuza ex-premierul Boc: Ponta este, fără îndoială, un agent al RMGC-ului, care spune ‘uite că eu nu pot vota pentru Companie, dar voi aveţi libertatea şi chiar sunteţi rugaţi să o faceţi’. De asemenea, în celelalte partide există oameni vechi ai Gold-ului care sub nici o formă nu vor muşca mâna care i-a hrănit.

Vorba proverbului, frica păzeşte via: nimic, dar nimic altceva nu-i va face pe politicieni să ne asculte vocea şi să ne reprezinte interesele. Să nu aveţi nici o îndoială: dacă văd cea mai mică crăpătură în solidaritatea noastră, prin care să se poată strecura, politicienii vor executa ordinul Corporaţiei.

Singura noastră armă? o mulţime zgomotoasă pe străzi în zilele cruciale… sau, şi mai bine, o mulţime tăcută în faţa Parlamentului atunci când se votează. Pentru asta, însă, trebuie să părăsim turnul de fildeş hipsteristic în care, fără voia noastră, ne-am închis şi unde, de ce să n-o recunoaştem, ne simţim atât de bine. Fără protecţia apropiaţilor noştri, vom fi sparţi, cel puţin în primă instanţă, ca un balon de săpun – după care urmează nebunia, incontrolabilul, destinul în sensul cel mai puternic al termenului, ca un tăvălug.

Eu unul voi merge acolo (ajunge! ajunge! sau va curge sânge!) fără ezitare dacă trebuie, dar cred că am putea avea adevărata luciditate, adevărata putere de a evita violenţa, de a face un alt fel de revoluţie (dacă vreţi, o revoluţie a însuşi conceptului de revoluţie).

Pentru asta, însă, trebuie să renunţăm şi la iluzii, şi la orgoliu; să punem pur şi simpllu mâna pe telefon şi să ne sunăm mama, tatăl, unchiul, mătuşa, prietenii, toţi, dar toţi apropiaţii, să le spunem: vino în data de cutare şi cutare în piaţă pentru mine, am nevoie de ‘scutul’ tău. Şi să repetăm lucrul ăsta, cu riscul intrării în spirala lui Ionică Mincinosul, în câteva rânduri – înaintea şi în timpul fiecărui vot din Parlament, cel puţin.

Şi abia după ce obţinem până la capăt această primă, mică dar importantă victorie, vom putea discuta despre câţi, cum şi unde ducem mai departe Revoluţia.

Articolul are 5 comentarii

  1. Pingback: Tunul de la Rosia Montana | Livia

  2. Analiza e corectă, mai puțin gândurile cu ”molotoavele”! VOM ÎNVINGE PAȘNIC, DAR FERM! E important să dicutăm cu familia, cu prietenii, cu colegii, cu vecinii, cu necunoscuții – în tramvai, autobuz, la stația de benzină, la magazin, … oriunde! Nu-i nicio rușine să vorbești despre Țara ta, care e în dificultate! Vom reuși! Doamne Luminează-ne și ne dă curaj tuturor, că ai Tăi suntem!

  3. Societate scindata… mie mi-a picat o fisa zilele astea. It’s make or break. Dar daca e break, inseamna muult mai mult decat evidentul. Coruptia va atinge cote neimaginate in cele mai negre cosmaruri ale cetateanului de anul trecut. Daca măgarii astia indraznesc sa se urineze pe noi si nu le taiem puța, la anul VOR DA LEGI pentru cele mai mizere moduri de a ne fura fățis. De exemplu… ce ar opri noua alianta Ponta-Base-Crin sa exproprieze pe toti țăranii care nu iși lucreaza pământul? Si sa il vanda masiv strainilor, pentru binele natiunii desigur. NIMIC. Pentru ca si atunci vor iesi “doar” 30.000 in strada, si numarul “nu e reprezentativ”. Se va dansa cum se danseaza acuma, cu inainte-inapoi, mi-asum, nu mi-asum, cu prostit poporu’ cu televizoru’. Recunosc, am obosit nitzel. Dar de acum nu voi mai lupta doar cu speranța unei Românii mai demne in inima. Voi lupta in ochi cu spaima și disperarea animalului încolțit. Asa cum luptă David Eugen. Până se va toci pet-ul, până imi va cădea mâna, până imi vor exploda corzile vocale de la lătrat. Și apoi voi mușca. Cu toți dinții, până vor trosni. Poate că știam chestiile astea de ceva vreme, dar acum m-au pătruns. Visceral. Strigarea “Roșia Montană este România” este logic valida. Iar “Noi suntem Roșia Montană” urlă în mine cu toată puterea străbunilor mei.

  4. Vom invinge protestind prin mijloace pasnice si prin multimea de oameni care va iesi astazi ( si de cite ori va mai fi nevoie ) pe strazi in ROMANIA si in lume ; NOI SUNTEM ROSIA MONTANA !!! ; ROMANIA ESTE ROSIA MONTANA !!! ; ROMANIA VIE !!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *