Ştiu, cuvântul “negură” se foloseşte de obicei cu referire la trecut – fiindcă totodată sună misterios şi vag (ne scuteşte de efortul unei priviri lucide) şi are un sens optimist, promiţând prin contrast o clarificare-luminare. Cu riscul, însă, de a vă strica dimineaţa, eu îl voi folosi pentru a vă descrie un posibil viitor – al vostru, al meu şi al tuturor celor care nu se gândesc să plece din ţara asta. Pentru că eu nu voi pleca, aşa că mă gândesc mereu ce să fac, cum să procedez ca să n-o ia razna (România) şi mai rău decât acum.

Neovecetudorismul

Reproduc, mai jos, o postare de Facebook a politicianului naţionalist Bogdan Diaconu – pentru cei care încă nu-l ştiţi, fost membru (cât i-a folosit) al PSD, actualmente lider fondator al Partidului (deocamdată de buzunar) România Unită:
Cioran Tutea

“Autodenunţ: Da, sunt vinovat de cultul lui Emil Cioran şi al lui Petre Ţuţea (în fotografie), de cultul lui Eminescu, al lui Nichifor Crainic, al lui Mircea Eliade şi al tuturor valorilor din România. Vreţi să fiţi vinovaţi alături de mine?”

Scurtă analiză retorică

Să vedem împreună: cum trebuie procedat atunci când vrei să mizezi pe complexele de inferioritate-superioritate, ca şi pe cultura “generală” non-critică a unor oameni, altfel, bine intenţionaţi?

Păi, se începe cu o referire la tine însuţi ca la un erou nonconformist şi un potenţial lider-luptător, într-o formulare totuşi destul de vagă, astfel încât să fie înţeleasă de cititori în context (trimiterea e, fireşte, la ultimele modificări, explicit anti-legionare, ale ordonanţei 31/2002), dar să nu poată fi, sub nici o formă, incriminată formal.

Apoi se trece la “fondul” problemei. Aici se pun în acelaşi coş mere, pere şi ciuperci otrăvitoare, într-o rapidă enumerare, poate nu observă lumea diferenţa radicală dintre acestea.

Se începe, se putea altfel? cu Eminescu – reprezentantul unei epoci post-paşoptiste în care, fără îndoială, naţionalismul mai putea fi văzut ca o forţă emancipatoare. E bine să ne amintim că, deşi e cuprins într-o enumerare care-l cuprinde (de fapt ăsta e scopul!) pe Crainic, cel mai mare poet al românilor nu a fost fascist – poate şi fiindcă, din fericire, a trăit prea devreme pentru asta – ci doar naţionalist (nu însă şi ortodoxist!), iar ca teoretician “politic” ultraconservator. Din fericire, valoarea lui pentru cultura română e dată de lirica în versuri, de parte a prozei, de saltul-înainte pe care fără discuţie l-a imprimat literaturii în limba română şi, prin aceasta, limbii înseşi ca sursă de cultură reală – şi nu de eseismul lui jurnalistic, şi acesta foarte puternic din punct de vedere retoric (fiindcă “mâna” scriitorului genial se recunoaşte peste tot) dar cu accente xenofobe şi rasiste.

Cioran a rămas în istoria culturii, mai ales a celei franceze şi, abia astfel, universale, prin contribuţii cu totul opuse fascism-legionarismului pe care, ca atâţia alţi membri ai generaţiei sale, îl simpatizase vreo 5 minute în tinereţe. Paradoxal, în cazul lui, e că un filosof-eseist care s-a afirmat cu succes abia rupându-se explicit de cultura şi mentalitatea din care venea, şi care a criticat România şi românismul în termeni incomparabil mai duri decât, să zicem, un mult-criticat Patapievici (de fapt rupt-din-context, reformulat şi manipulat) anii trecuţi, e azi instrumentat ca apostol al culturii naţionale.

Ţuţea, prieten de tinereţe, dar şi opus în stil şi concepţie lui Cioran, e un filosof fără operă, un rumegător de pseudoprofunzimi despre sufletul românesc şi calităţile lui abisale (un fel de Dan Puric fără acces la scene şi televiziuni), gonflat artificial după Revoluţie, când anticomunismul de sertar (Liiceanu, Pleşu etc.) avea nevoie de un stindard ceva mai puţin pătat; dată fiind, însă, moliciunea acestui personaj, îndrăznesc să afirm că el e un un intelectual nu foarte periculos astăzi.

Şi iată că ajungem la mărul otrăvit din coşul lui Diaconu, la Nechifor Crainic – acest Adrian Păunescu al ortodoxism-naţionalismului. Spre deosebire de toţi ceilalţi membri ai enumerării, personajul despre care discutăm acum a fost susţinătorul pe faţă al fascismului,  a acţionat ca un ideolog local proeminent al antisemitismului, a militat pentru un sistem corporatist-monarhic “etnocratic” şi a ajuns ministru al propagandei (a se citi: Goebbels de România) în guvernul criminalului de război Ion Antonescu.

Retorica lui Diaconu e destul de inteligentă (nu spun că personajul e la fel, când e de prins o pradă şi vipera se mişcă deştept) spre a mai arunca, la coadă, un fruct nu neapărat bun, dar cu imagine spălată, care să mai şteargă din mirosul suspect. Nici o surpriză aici, e vorba de Mircea Eliade – reputat umanist, de-neocolit (pentru cultura universală) istoric al religiilor, care şi-a clădit altfel binemeritata statură intelectuală şi pe trecerea sub tăcere a exceselor sale anti-democratice. Ne putem mira, astăzi, că tânărului Eliade îi displăceau noţiuni ca drepturile omului, drepturile minorităţilor, libertatea de conştiinţă, – pe care le considera neromâneşti şi în contrast cu care propunea o dictatură de tip mussolinian – dar putem şi să constatăm că, vorba aia, în marea istorie a culturii acest intelectual nu a intrat (pentru că nu se intră!) cu extremismele lui juvenile, ci tocmai cu o meditaţie largă şi echilibrată asupra rolului religiilor şi credinţelor în pluralitatea lor comparată.

Cine e cu noi strigă “o-o!”

Cam care ar fi, aşadar, trăsăturile comune ale intelectualilor enumeraţi de Diaconu? Nu e vorba despre celebritate sau importanţă – aici Cioran, Eliade şi (pe teren românesc) Eminescu îi surclasează, până la a-i face invizibili, pe ceilalţi. Nu e vorba nici de naţionalism (într-un caz extrem ca al lui Cioran, tocmai dimpotrivă), nici de ortodoxism (nu îi putem include aici pe Eminescu, Cioran şi Eliade). Obiectiv vorbind, e punerea-laolaltă a unor nume care n-au nimic în comun, afară de a fi scris la un moment dat, româneşte, în relaţie cu problemele generale ale României.

Efectul, însă, al unei atari clasificări (să nu uit: Bogdan Diaconu încheie întrebându-şi cititorii dacă sunt sau nu alături de el… şi primeşte, cum era de aşteptat, peste 2500 de like-uri) poate fi devastator pentru spiritele ne-critice. Voi cita (fără a menţiona numele autorului, e absolut inutil) doar unul dintre comentariile la postarea mai sus-menţionată:

“Da, sunt vinovat pentru că-mi iubesc ţara asta amărâtă, ca vai de ea şi valorile româneşti începând de la Burebista şi Decebal, şi până la valorile actuale din România, ăştia care au făcut legea asta sunt mai legionari, mai comunişti decât Ceauşescu, ar trebui condamnaţi pentru legea asta să denigrezi valorile româneşti precum Emil Cioran, Mihai Eminescu, Mircea Eliade sau Petre Ţuţea.”

Nu voi mai insista privitor la grozăvia confuziei istorice care te poate face să vorbeşti despre valori “româneşti” în primul secol al erei noastre, sau la lipsa de logică a denunţării ca legionari-sau-comunişti, whatever, a celor care au conceput noile prevederi anti-… legionare ale legii. Voi observa, însă, că din comentariul acesta, nu mă îndoiesc, cum nu se poate mai onest şi bine intenţionat (doar că prost, foarte prost informat) lipseşte… tocmai Crainic.

Viitorul imediat

Mai afirm o dată: dintre toate scenariile negative pe care mi le imaginez privitor la România, cel mai rău mi se pare a fi (şi voi continua să vorbesc/ să scriu despre el până îl vom evita sau până, Doamne fereşte! va începe să confirme) cel în care neonaţionalismul de tip Diaconu va ajunge să domine viaţa politică.

Deja, o forţă cu mult mai puţine scrupule şi mult mai puţină ideologie – mă refer la UNPR – a căpătat, în mijlocul jocului de putere al unor partide ‘istorice’ compromise (care, da, sunt în mod real, toate, aceeaşi mizerie) un rol decizional important – fără a fi fost vreodată votat cu adevărat de către populaţie. Nu este de neînchipuit un guvern aşa-zis de ‘uniune naţională’ care să ducă rapid ţara spre mai rău, economic şi social, ca şi spre mai autoritarist (dominaţie a Serviciilor şi stat poliţienesc), decât acum.

Ei bine, după disoluţia partidelor şi după o scurtă şi catastrofală dominaţie a unui naţionalism de mucava, care credeţi că va părea soluţia?

Stadiul terminal

Nu puţini (succesul de ‘reţea socială’ al altfel absurdei postări a lui Diaconu o demonstrează) ar putea aştepta, curând, salvarea din partea deocamdată-guriştilor Diaconu, Puric, Tănasă, Capşali, Roncea, Roxin etc. etc.

Pentru mine, personal, ascensiunea tuturor acestor Crainici întârziaţi e simptomul cel mai prost al stării actuale a naţiei. Iar lipsa noastră de atenţie la succesul ideilor lor primitive şi difuze, dar încăpăţânate îmi pare a fi, mă scuzaţi pentru tăria afirmaţiei, o neglijenţă criminală.

O Românie condusă, “decisă” de aceşti oameni, între o Rusie putinistă, o Ungarie a lui Orban şi o Turcie condusă de Erdogan ar fi nu butoiul cu pulbere, ci însuşi fitilul. Şi nu (doar) al Europei, care pare tot mai mult un mit frumos, ci al brumei de normalitate, umanism, toleranţă pe care am cunoscut-o, împreună, vreme de câteva, poate neverosimile, decenii ale istoriei.

Articolul are 2 comentarii

  1. Bogdan Diaconu este un măscărici, o păpușă venită din rândul pesedeilor. Azi este un mare naționalist. Simplu. Un gunoi al politicii dâmbovițene. Voi activewatch sunteți de teapa lui Diaconu, niște măscărici care spălați anual sute de mii de euro prin fondul ong marca soroș 😉 gunoaiele trag la gunoaie…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *