Mda, hai să ne bucurăm, dacă aşa e datina, dar nu prea mult. Hai să ne salutăm în dimineaţa asta şi cu un “la mulţi ani”, că e ziua României, însă atât. Ţara e praf, clasa politică mai ticăloasă – şi dovedită în ticăloşenia ei – ca nicicând, noi mai obosiţi şi derutaţi cu fiecare an. Ar trebui să ne abţinem de la efuziuni şi să ne odihnim pur şi simplu; iar deseară, decât să-ncingem hora mare, mai bine ar fi să stăm de vorbă la rece, pe unde ne putem aduna, între prieteni, să vedem ce-o mai fi de făcut.

Sora săracă

Întâmplător sau nu, tocmai e pe-ncheiate numărătoarea voturilor în Republica Moldova, şi n-aş comenta evoluţia – şi rezultatul – de-acolo dacă n-ar fi extrem de simptomatic şi pentru noi. Va fi o victorie fără glorie a visului european (sau poate a iluziei, himerei), într-o ţară care reflectă, în mai mic şi mai rău, situaţia României: după succesiunea la putere a partidelor corupte de toate orientările, după o sărăcire şi o umilire, constante, ale populaţiei, brusc politicienii unei drepte rupte în bucăţi îşi reînnoiesc spoiala de progresişti. Şi da, cu Rusia lui Putin suflându-le moldovenilor în ceafă, la limita-limitei povestea asta, (adevărată în felul ei, dar deja prea veche) a mizerabililor care totuşi salvează ţara în ultimul moment, a funcţionat. Oarecum ironic (“cheia” ei a fost cel de-al treilea partid pro-rus, situat cu un procent sub pragul electoral), ca prin urechile acului, Moldova şi-a mai asigurat o gură de aer.

Şi vă rog să mai citiţi o dată sintagma: gură de aer. Atât şi nimic mai mult. Nu s-au sfinţit corupţii peste noapte, ba poate dimpotrivă. N-o să iasă nimeni cu nici un milimetru din sărăcie, ameninţarea de la est va deveni mult mai apăsătoare, narativa unionist-românească va fi înlocuită cu cea unionist-europeană, doar-doar or mai crede naivii câţiva ani şi-or mai putea politicenii, în bună, de fapt, coabitare transideologică să spolieze şi să vândă totul.

Frumoasa şi proasta satului

Am primit multe semnale dinspre prieteni fie aflaţi, fie duşi, scurt, prin occident săptămânile trecute: pentru cetăţeanul de rând european, datorită prezenţei civice la vot, împotriva mizeriilor făcute de guvernul Ponta, românii au, pentru o scurtă vreme măcar, o imagine bună. România e frumoasa satului, dar numai pentru ceilalţi locuitori, nu şi pentru conducătorii din toate părţile – fiindcă, să ne înţelegem bine, în viziunea politicienilor europeni ea trebuie să rămână fata cea proastă de care toată lumea profită foarte, foarte ieftin.

Aşa-zisa stângă a lui Ponta promisese deja totul (mai cu seamă resurse energetice din greu şi pe gratis… aţi auzit, probabil, de redevenţa 0) ca să nu fie deranjată din afară în politica ei şi coruptă, şi tot mai aproape de totalitarism. Acum ne găsim într-o perioadă de balans, pe care şi unii şi alţii au interesul s-o prelungească atât cât se va putea. Populismele de-ultime-luni ale PSD-ului (care, vădit lucru, nu s-a gândit o fracţiune de secundă că ar putea pierde alegerile şi nu are un “plan B” pentru rămânerea la guvernare fără a avea şi preşedinţia) vor duce la un buget-în-catastrofă, şi dreapta aşteaptă satisfăcută să arate cu degetul. Semn cum nu se poate mai prost: nişte forţe politice şi hotărâte, şi având cu adevărat nişte soluţii n-ar lăsa căruţa să alunece mai departe spre buza prăpastiei. Dar Blaga, Atanasiu şi ai lor (nu mai fac enumerarea, că veţi avea nevoie de lămâie şi metoclopramid de Sfânta zi Naţională) nu sunt interesaţi de nimic din ceea ce e fapt brut economic sau social. Doar întunecimea, ce-i drept de nedescris, a imaginii actualei majorităţi îi poate face să arate cât-de-cât mai luminoşi. Deci vor aştepta.

Deja prostituatele-de-serviciu, începând cu UDMR, au început negocierea. Iar cei care ar putea vedea în ultima mea afirmaţie o nuanţă anti-maghiară să nu se grăbească. În primul rând, nimeni nu e mai dezgustat, zilele astea, de această jalnică formaţiune politică decât maghiarii de bună-credinţă. În al doilea rând, să nu uităm că tonul prostituării l-au dat, înaintea turului doi, partide ca România Mare sau organizaţii de forţă cum sunt serviciile (SRI, SIE) ori Biserica Ortodoxă.

În mod normal, ceea ce urmează va arăta aşa: undeva spre primăvară, guvernul Ponta, care nu mai are nimic înspăimântător, e doar ridicol, va cădea şi de facto. Până atunci, dreapta nereformată îşi va fi întins deja tentaculele peste tot, agăţând, pre-negociind de fapt, toate firele puterii până adânc în teritoriu şi în instituţii. Iar dacă românii rămân o naţiune de revoltaţi-doar-în-preajma-votului, vom fi back to business as usual.

Marasmul stângii

Vremea aşa-zisei stângi, a PSD-ului adică, a trecut, şi puţin mai contează astăzi, deloc nu va mai conta mâine cât de catastrofală ar fi fost prelungirea ei. Mă şi mir că ne mai uităm la războaiele interne din stânga partinică sau intelectuală. Pe de o parte, asta arată cât de mare e apetenţa noastră pentru circ în loc de pâine. Pe de altă parte, există pericolul de a continua asocierea, în minţile noastre, a partidului lui Ponta cu stânga ideologică (ba chiar cu comunismul), când ceea ce au reprezentat ei a fost doar o mare Mafie cu politici de dreapta şi apucături, la nevoie şi doar în-vederea-votului, populiste.

Stânga, dacă ar fi fost stânga, nu s-ar fi asociat niciodată cu naţionalismul isteroid de tip Vadim, cu atât mai mult cu biserica… oricât de mare ar fi propensiunea acesteia către preacurvia cu Puterea. Cât despre stânga intelectuală… da, aceasta e autentică, poate chiar prea autentică (a se citi: închisă până mai ieri, iar azi gălăgioasă din vârful turnului ei de fildeş); ea suferă inevitabil de confuzia, întru totul nemeritată, cu PSD-ul şi căinează anticipativ ideea că stânga partinică va cădea enorm, în anii care vin, în opţiunile electoratului, ceea ce va aduce zile rele pentru întreaga ideologie.

Marele pericol dinspre stânga, cred eu, ar fi să nu avem o stângă. N-am avut, ce-i drept, la nivel propriu-zis politic, nici până acum – dar dacă în urma inevitabilei rupturi, prăbuşiri, poate chiar sfărâmări a PSD nu va rezulta o alternativă, fie ea şi de 5, 10 la sută, dar de data asta autentic social-democrată (iar, pe lângă ea, şi poziţii mai radicale, anarhiste sau asumat-comuniste), frumoasa şi adormitoarea poveste ţesută de dreapta (totul e ok, totul e minunat, trebuie doar să stopăm corupţia şi să-i incriminăm-condamnăm-eliminăm pe săraci, care rămân principalul vinovat şi duşman) va cotropi din nou totul.

Pericolele dreptei

Fiindcă, la drept vorbind, această poveste nu pentru copii, ci de-a dreptul pentru proşti, n-a părăsit nicicând spaţiul românesc. A avut agenţi şi formatori de opinie puternici, de la preşedintele Băsescu (cel cu statul gras şi capitalistul slab, sau cu ţiganca împuţită) la intelectualii credincioşi (de specie mai fandosită, Liiceanu-Pleşu, sau mai din-topor-fanatică, Tismăneanu-Aligică) şi, vai, ca o cireaşă sau struţocămilă pe tort, la cei înrolaţi (Papahagi, Baconschi, MRU). Pentru toţi aceşti (aşa-zişi) gânditori, dreapta are o superioritate nu doar naturală, ci de-a dreptul dumnezeiască. Facerea lumii a fost de dreapta, ca şi Hristos, de altfel (doar Cain, Eva şi şarpele, Iuda şi încă vreo câţiva ciudaţi erau pre-marxişti). În consecinţă, oamenii s-au angajat în apărarea semenului, atâta vreme cât el se numea Traian Băsescu şi era preşedintele (din când în când suspendat) al României. Nu şi când el era, anonim, cetăţean revoltat al Roşiei Montana sau al Pungeştilor. Au avut – mai sus-pomeniţii lideri de opinie – pretenţia (şi o vor avea din nou) de a dicta agenda publică: luptăm împotriva corupţiei baronilor locali, nu şi împotriva celei, implementate cu bastoanele jandarmeriei, a Chevron; ţipăm ca din gură de şarpe împotriva celor cumpăraţi de Microsoft, dar căutăm circumstanţe atenuante corupătorului etc.

Oamenii aceştia s-au aciuat pe lângă vechii rechini ai partidelor de dreapta, dar au fost scuturaţi (ei şi prejudecăţile lor morale) ca nişte paraziţi tocmai când aveau mai mare dreptate şi cereau reformarea din interior a forţelor politice… mai simplu de atât, când cereau o conformare a realităţii cu atât-de-pomposul discurs pe care ei înşişi îl produseseră. Apoi, unii dintre ei (cazul Papahagi, Baconschi & comp.) s-au repliat dinspre o aşa-zisă societate civilă şi au creat un nou partid prezidenţial, doar pentru ca acesta să fie confiscat de o blondă-Dandanache venită de la Centru, iar ei, intelectualii, să fie azvârliţi din nou cu dosul în noroi.

Noroiul străzii, îşi mai spun, pare-se, oamenii aceştia şi azi, pregătindu-se să se ridice din nou la luptă. Când de fapt e vorba, pur şi simplu, de noroiul dreptei. Noroiul (iluziei) sângelui albastru, al dispreţului suveran faţă de semeni, al trinomului libertate-fraternitate-egalitate privat de ultimii doi termeni (mai ales de cel din urmă) şi transformat în liberalism de tea-party.

Se spune despre dreapta românească “de partid” că nu s-a reformat, că e aceeaşi dintotdeauna. Eu cred, dimpotrivă, că e mai periculoasă ca înainte, fiindcă pe de o parte a refuzat îndemnul-la-curăţenie lansat de către aceşti intelectuali, pe de alta a preluat şi interiorizat discursul dispreţului şi al aroganţei faţă de cetăţeni, de la micul capitalist cinstit, dar sărac până la, vai! asistatul social. Nimic mai periculos decât asocierea dintre grobianism-primitivismul unui Băsescu şi suportul discursiv al dreptei intelectuale. Citiţi elogiul ridicol al (anticomunistu)lui Tismăneanu către Marele Preşedinte, citiţi ieşirile autoerotic-triumfătoare ale unui Aligică, deschideţi televizoarele şi urmăriţi manifestările paternalist-sfidătoare ale unui MRU, şi veţi înţelege cum se anunţă viitorul.
România lui Ponta era să facă, ce-i drept, foarte, foarte urât. Mă bucur până în măduva oaselor că la noi nu a triumfat naţionalism-populismul cu false accente anti-europene (fiindcă, să fim serioşi: în materie de servilism geostrategic, cedare de resurse, spoliere a proprie populaţii până devine cea mai ieftină şi umilă forţă de muncă, guvernarea PSD şi-ar fi îndeplinit cu stricteţe sarcinile). Mă bucur că viitorul ne rezervă măcar o democraţie de suprafaţă, în locul cultului personalităţii cu tendinţe totalitare care ne-ar fi putut îneca pe toţi.

Dar nici România lui Iohannis (sau, hai: să respectăm puterea iluziei şi să spunem: a celor ascunşi în spatele lui Iohannis) nu va fi mult mai bună. Va fi, dacă nu intervenim, o Românie care va face frumos: îi va penaliza pe corupţi doar dacă nu sunt susţinuţi de la nivel euroatlantic, îşi va distruge fără a clipi natura şi perspectiva unei vieţi sănătoase pentru a da Europei resurse cât încape, lăsând profiturile complete în mâna corporaţiilor; îi va culpabiliza şi mai mult pe cei aflaţi sub o formă sau alta în nevoie, transformându-i în marele inamic şi responsabil al dezastrului. Va cultiva, cu alte cuvinte, dispreţul faţă de, şi războiul între noi.

No country for us, man

Aşa că, v-o mai spun o dată: pentru cine are un dram de luciditate, nu e timp de sărbătoare.

E, dimpotrivă, vremea să căscăm ochii bine, să ne gândim bine, să ne pregătim bine, să fim gata de luptă. Altfel, numai bine nu ne poate fi. Dacă ţopăim prea fericiţi astăzi, mâine dimineaţă s-ar putea să ne trezim cu iluzia sfărâmată.

Aşa că, vorba lui Geoană, la mulţi ani, România, dragostea mea… iar despre sănătate mai vorbim peste ceva vreme.

Articolul are un comentariu

  1. Din nou un articol, care mie imi sugereaza, domnule Vilcu, cum ca sunteti actualmente una din cele mai lucide minti din Romania. Faptul ca aveti atat de putini cititori, ca sa nu mai vorbesc de comentatori, demonstreaza cum nu se poate mai bine ca efectiv nu sunteti inteles, ca va aflati poate cu zeci de ani inaintea chiar si a celor mai “luminati” romani. A trebuit sa constat si eu defectele de gandire ale celor pe care ii (asa-)numiti ganditori. Deja cu alta ocazie constatasem intr-o scrisoare adresata lui Liiceanu (ramasa fara raspuns) ca pozitia lui este mult prea umila fata de vestul, vai, atat de ilustru, mai ales fata de Germania. Pe care am avut vreme de mai bine de 12 ani ocazia s-o cunosc din interior, sa-i studiez modul de functionare si tarele.
    Si aici in Germania putina lume se afla la inaltimea acuitatii aprecierilor dumneavoastra in ceeace priveste situatia politica actuala. Totusi, infinit mai multa decat in Romania. Nu pot decat sa sper ca numarul celor clarvazatori sa creasca in proportie geometrica in urmatorii ani.
    Imensa greseala pe care o face lumea asa-zis instruita este de a nu se putea debarasa de ideea devenita fetis, ca democratia parlamentara este culmea suprema la care poate aspira omenirea in materie de oranduire sociala. De aici probabil ideea ca – vezi doamne – dreapta ar avea, cum bine ziceti, o superioritate nu doar naturala, ci chiar dumnezeiasca.
    E socant sa citesti (in ultima carte a lui Liiceanu, recent aparuta) ca “ganditorul” german e de invidiat ca nu trebuie sa-si iroseasca neuronii si somnul, tot rumegand la cancelarita sau la presedintele german, spre deosebire de “ganditorul” roman care este agasat continuu de negrele cugetari pe care i le produce ponta si compania. Cat de departe de adevar se poate afla Liiceanu! I-as spune doar atat: sunt multi, chiar foarte multi la care – chiar de nu au insomnii din cauza diriguitorilor germani actuali – sentimentul de revolta daca nu chiar de greata fata de acestia e o prezenta continua. Nu mai exista nici o deosebire intre programele partidelor si lumea stie asta. Dar nu are solutii atata timp cat va continua sa se increada in democratia parlamentara si in asa-numita reprezentativitate a partidelor.
    Stiu foarte bine ca interesul corporatiilor supra- sau multinationale e mai bine “servit” de-un guvern corupt decat de unul avand cat de cat verticalitate. Din acest punct de vedere multe corporatii or fi regretand in sinea lor ca nu ponta a iesit biruitor. Guvernele occidentale desigur ca au salutat in corpore castigarea alegerilor de catre reprezentantul “burgheziei”, cum spun ele, adica a dreptei, adica a “celor buni”. As vrea sincer sa se insele si macar in Johannis sa-si afle un nas care sa fie dispus sa apere intr-adevar interesele tarii si nu a corporatiilor. Si de aceea spuneam intr-un comentariu anterior ca daca va fi intr-adevar asa, Romania ar putea scrie istorie europeana. In sensul ca ar scapa definitiv de atributul de “proasta satului” putand chiar sa constituie o pilda de urmat. Conditia ar fi ca vigilenta natiunii sa ramana treaza, demascand – precum a facut-o la alegeri – orice incercare de trucaj si spoliere a electoratului, fie ca vine din tabara dreapta sau stanga, care ambele o apa si-un pamant sunt.

    Sa auzim, totusi, de mai bine.

    CS

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *