Azi dimineaţă (la fel ca şi ieri, ca în toate dimineţile din ultima vreme) am văzut o nouă crăpătură în perete; e o crăpătură serioasă, se vede un pic în afară şi prin ea, deja, trage curentul. Casa aceasta, în care fiecare dintre noi ocupă doar câte un mic spaţiu şi se plimbă prin doar două-trei camere, va deveni înspăimântătoare pentru oricine se decide să umble mai mult, să vadă întregul.

Poate de aceea, noi, cetăţenii României, evităm să ne luăm răgazul acestei examinări. E la fel de stupid ca atunci când întorci capul spre a nu vedea bâta care se abate asupră-ţi, dar poate la fel de inevitabil. E greu să priveşti în ochi nenorocirea, mai ales când ştii că ai participat (fie şi prin… neparticipare, tocmai prin ea!) la proliferarea răului.

Eu, semnatarul acestui text, locuiesc în camera învăţământului; mai fac câte un popas în zona cercetării, mă întreţin destul de des cu cei din cultură. De aproape doi ani de zile, am început să mă interesez foarte serios de zona mediului, de cea a resurselor, de cea a drepturilor cetăţeneşti, în cele din urmă – dar îmi dau seama că fac aceasta dintr-un interes, mult mai simplu, ‘ulterior’: fiindcă mă preocupă sănătatea, inclusiv cea mintală, a mea şi a celor dragi. Nu ştiu cum e în camerele voastre, dar în unele din cele pe care tocmai le-am menţionat problemele au depăşit nivelul stricăciunilor neplăcute, dar în ultimă instanţă rezolvabile. Au apărut, e evident, deficienţe sistemice, aproape ca şi când administratorii clădirii ar fi decis să atace pereţii de rezistenţă.

————————–

Dar gata cu metafora asta obositoare – lucrurile, spuse şi mai simplu, stau aşa:

România este spoliată pe de o parte de incompetenţă, iar pe de alta de rea-voinţă (cu toate aspectele ei: corupţie, lăcomie, orgoliu, război de dragul războiului, mergând până la perversiunea supremă, plăcerea de a produce nenorocirea celui care ‘ţi s-a pus în cale’). E un proces care durează de peste două decenii, dar, paradoxal, nu cred că ar fi dus doar prin el însuşi la prăbuşire. Lucrurile rămăseseră urâte, poate chiar ruşinoase, însă reparabile (sau poate doar aşa ne-a plăcut mereu să credem, dar în fapt am depăşit, de ceva vreme deja, punctul fără întoarcere).

De ceva vreme, însă, s-a petrecut o schimbare. Am să vă dau doar câteva exemple, ca să înţelegeţi despre ce vorbesc. Cutare mare combinat de la Câmpia Turzii se vinde nu pentru retehnologizare, ci la fier vechi. Se încearcă (proces din fericire eşuat… procedural) vânzarea unei intreprinderi care gestionează resurse de cupru la o valoare de 75 de ori mai mică decât cea a zăcământului estimat. La Roşia Montana, unde nu mai există aur exploatabil fără a distruge ireversibil zona, se pregăteşte (acum cu şi mai mare tupeu, cum numai PSD-ul poate avea) raderea a tot, inclusiv a unui patrimoniu cultural-istoric de nivel UNESCO, de pe suprafaţa pământului, otrăvirea locului şi compromiterea pe termen lung a întregii zone montane respective, totul în beneficiul net majoritar al unor companii străine. Iar dacă RMGC reuşeşte să-şi demareze proiectul, alte 13 mine de suprafaţă şi uzine cu tehnologie de cianurare îşi aşteaptă rândul în Transilvania. În fine, în toată ţara, sub pretextul ‘deocamdată nici nu ştim ce resurse avem, mai e mult până la extracţie’, se acordă licenţe de explorare şi exploatare a gazelor de şist.

Cu alte cuvinte, politicienii şi decidenţii noştri au început să cedeze resurse pe care nu le avem, sau pe care nu le putem exploata fără a ne produce nouă înşine imense prejudicii. În termenii metaforici de mai sus, conducătorii României au cam epuizat ce se putea fura fără a afecta însăşi structura de rezistenţă, iar astăzi atacă (într-o aproape de necrezut solidaritate transpartinică) puncte critice.

————————–

Să nu speraţi că “în alte camere ale casei” situaţia e mai bună. Tot într-un alineat (pe care din păcate n-o să-l pot face prea scurt) vă spun cam cum stau lucrurile în zonele, pentru mine, cele mai familiare: în domeniul educaţiei, am avut deierarhizarea universităţilor şi a facultăţilor, care produce deja efecte catastrofale în bugete şi continuă procesul de eliminare a oricărei meritocraţii. Asta ca să nu mai vorbim de decredibilizarea aproape totală pe care au provocat-o diplomele noastre fără acoperire, în primul rând cea a premierului plagiator Ponta, care a folosit toată puterea politică pe care o deţine spre a împiedica o decizie pur profesională a universitarilor. Altfel spus: universităţile se finanţează ‘pe cap de student’, fără nici o preocupare pentru calitate şi atestarea ei, iar fabricile de diplome, departe de a fi fost lichidate, par a fi principala forţă în slujba căreia lucrează politicienii. În cercetare, guvernul Ponta tocmai a redirecţionat fonduri deja contractate, în urma unor concursuri de proiecte validate de echipe decizionale care cuprindeau şi experţi din afara ţării, spre domenii tot de cercetare, dar în care se pot afirma echipele ‘de partid’ şi având grijă să scoată de pe lista specialiştilor-decidenţi orice persoană din străinătate… chipurile, pentru că expertiza acestora e costisitoare. Mii de oameni care făceau, probabil, munca cea mai importantă şi productivă dintre toate cele din România de azi sunt umiliţi, descurajaţi, unii dintre ei chiar alungaţi înapoi în ţările de unde veniseră pe fondul unei iniţiative excelente economic, productive tehnico-ştiinţific şi cât se poate de corecte moral. Politicienii români nu suportă, însă, existenţa nici unei zone de unde nu se poate câştiga nimic pentru uzul partidului sau cel personal. Finalmente: în cultură, avem un ICR condus de probabil cel mai vizibil-la-marginea-nebuniei personaj public al ţării, veleitarul paranoid şi megalomanic Andrei Marga, şi o AFCN (Administraţia Fondului Cultural Naţional), până mai ieri ultima speranţă a producătorilor tineri, independenţi, de artă, performance şi alte bunuri culturale, căruia i s-a tăiat principala sursă de finanţare – 2% din veniturile Loteriei Naţionale, ‘mutate’ de guvernul Ponta la visteria statului.

Nu am vorbit despre sănătate, căci aici nu sunt specialist, sunt doar pacient. Pot spune doar că, dacă acum doi-trei ani îmi acceptam condiţia de ‘cardiac’ liniştit la ideea că, în caz de ce e mai rău, voi beneficia fără mari dificultăţi de serviciile Institutului Inimii de la mine, din Cluj, astăzi ştiu de o listă aproape nesfârşită ‘de aşteptare’, fiindcă un spital de referinţă şi nişte medici excepţionali nu au materialele necesare ca să facă operaţii.

Nu am vorbit despre intreprinderile mici şi mijlocii, despre capacităţile de producţie de tip mică fermă agricolă, de turism. (Iar aici nu mă pot abţine: dacă facem în Ardeal 14 exploatări cu cianură, iar în tot restul ţării zeci de mii – NU e o cifră exagerată! – de sonde pentru gaze de şist, nici nu mai are rost, într-adevăr, să pronunţăm cuvintele turism sau agricultură.)

————————–

Departe de mine gândul de a vă descuraja. Dimpotrivă. Oricât de deprimante ar fi veştile, nu sunt lucruri pe care să nu le fi văzut şi voi, cu toţii – printre alte mii de mizerii cauzate, toate, de un singur flagel care, după ani de zile de insinuare tot mai puţin subtilă în arterele, apoi capilarele acestui organism numit România a devenit, în sfârşit, sistemic.

Aşa cum unii sunt alcoolici, noi am devenit, fără să ne dăm seama, polit(ruc)ici. Oriunde te-ai uita, la vârf, deasupra tuturor oamenilor pricepuţi şi eventual bine intenţionaţi, se află câte unul sau mai mulţi colaboraţionişti, care iau deciziile, numesc şi destituie oamenii, taie şi-mpart resursele, schimbându-se ca şosetele murdare atunci când se schimbă Puterea… asta în cazul în care nu sunt destul de gregari încât să treacă, pur şi simplu, de la un partid la altul.

Îmi povestea, demult, o prietenă al cărei tată era alcoolic despre schimbările de chimie a organismului petrecute într-un asemenea caz, despre momentul în care totul începe să funcţioneze după alte principii, iar fiinţa pe care o ai în faţă nu mai e, în temelia ei biologic-celulară, propriu-zis, o fiinţă umană.

Ei bine, problema care se pune (şi căreia, că ne place sau nu, îi vom răspunde într-un fel sau altul în următorii ani) e dacă noi mai suntem o naţiune (aviz xenofobilor: îi cuprind aici, fără nici o ezitare, pe toţi ungurii şi nemţii şi ţiganii şi evreii etc. din România) sau suntem doar vecini în camerele despre care am tot vorbit metaforic aici, trăgând unul hăis, unul cea – fiindcă politicienii ne-au luat din aer, iar noi ne imaginăm că putem supravieţui numai furându-ni-l, pe mai departe, unul altuia.

Ei, nu. Duşmanul meu, al profului de lingvistică bugetar, nu e muncitorul ‘incult’ prins în ciclul muncă-metrou-tv-somn-muncă. Iar eu nu sunt ‘omul gras’ al preşedintelui Băsescu, cetăţeanul neproductiv care trăieşte pe seama privaţilor. Nu.

Duşmanul meu este politicianul de partid. Şi chiar în mai mare măsură decât acesta, duşmanul meu e până-mai-ieri-profesionistul conducător de instituţie care a făcut pasul fatal al servilismului politic. E universitarul care are tupeul (sau imbecilitatea?) de a spune că Ponta nu a plagiat. E specialistul în protecţia mediului care spune că cianura şi metalele grele nu otrăvesc, sau că exploatarea gazelor de şist, în ciuda faptului că nici o firmă nu spune ce chimicale injectează în sol, e nepericuloasă pentru mediu. E istoricul care afirmă că la Roşia Montana nu există vestigii importante, sau economistul care trece sub tăcere ecuaţia întotdeauna perdantă, în simple cifre ‘de piaţă’, a fracturării hidraulice.

Duşmanul meu este cel care spune despre negru că e alb şi despre gri-otrăvitor că e verde viu.

————————–

“Şi ce soluţie ai?” vor întreba, cititorii enervaţi de faptul că au fost siliţi să se uite în jur, să vadă la rândul lor găurile, şvaiţerul din pereţii casei în care locuim.

Soluţia nu o am eu, soluţia e deja acolo, o vom aplica şi vom scăpa în al doisprezecelea ceas, sau n-o vom aplica şi vom pieri. Soluţia e solidaritatea cetăţenilor împotriva politicienilor, asanarea cu forţa a întregii clase politice. Nu vorbesc, nu vă temeţi, câtuşi de puţin de linşaje prin marile pieţe ale oraşelor – tocmai tipul acesta de discurs dement a dat apă la moară celor mai mai nenorociţi ai politicii.

Vorbesc despre protest public, vorbesc despre informarea reciprocă activă şi constantă, despre demascarea fiecărei mizerii şi a fiecărui aranjament, despre realizarea unei interconexiuni pe care am pierdut-o, tocmai fiindcă fiecare încerca să se descurce în ‘camera’ lui.

Efectul cel mai catastrofal pe care l-au obţinut politicienii nu ţine, paradoxal, de economie, criză, sărăcie. Ţine de etica fiecăruia dintre noi – de insinuarea unui dezgust, a unei lipse de speranţă, a unui sentiment al fatalităţii pur şi simplu paralizante pentru populaţie. Un cuvânt în el însuşi foarte trist, fiindcă descrie un fel de mare masă inertă. Şi o realitate cumplită, fiindcă duce la şi mai mult absenteism.

Or, singurul revers cunoscut e comunitatea. Să nu mă întrebaţi cât cred eu, în termeni statistico-probabilistici, că e ea de posibilă, pentru perioada următoare, în România. Mai întâi, fiindcă, aşa cum am spus-o, în viitorul destul de apropiat lucrurile oricum se vor rezolva într-un fel sau altul, prin precipitarea naturală a evenimentelor. Mai apoi, fiindcă viaţa nu e despre probabilităţi matematice, ci despre decizii conştiente ale oamenilor lucizi.

Deci nu trebuie să ne pierdem luciditatea.

Articolul are 2 comentarii

  1. Frumos articolul dar nu sunt deacord cu solutia din pacate. Protestele nu afecteaza clasa politica. Ei au putin timp de condus si trebuie sa vanda cat mai mult din tara posibil pana nu se termina mandatul. Cand au schimbat protestele ceva in tara asta ? Poate in alte tari unde politicienii mai au frica de cetateni dar nici acolo nu prea. Parerea mea este ca trebuie inca o revolutie si de data asta sa fie facuta cum trebuie, nu sa apara un Iliescu la sfarsit sa ne conduca. Sa fie o revolutie dupa care politicienilor sa le fie frica sa mai minta cetatenii si sa le fie frica de moarte nu de puscarie.

  2. Un articol care rezoneaza foarte bine cu ceea ce simt si gandesc in momentul acesta. Aproape ca mi-ati citit gandurile. Cat despre solutii, as vrea sa fiu optimista, dar dupa ce am strans doua zile semnaturi impotriva gazelor de sist, am masurat starea opiniei publice si sentimentul este ca majoritatea covarsitoare vor sa ramana in cele 2-3 camere, unii chiar in garsoniera…Nu vreau sa fiu fatalista, insa chiar ne lipseste increderea in ceilalti, dorinta de a gandi critic, pasarea…

    Fara astea va fi greu sa construim ceea ce poate fi singura noastra salvare: trezirea la realitate si strigarea ei pe toate canalele, prin toate mijloacele. Si ascultarea celor care, la randul lor, striga, incercand sa ii intelegem, sa ii sprijinim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *