“Toate partidele, aceeaşi mizerie.” O lozincă pe care am purtat-o/ strigat-o în ianuarie şi februarie, iar apoi am reluat-o în vară, ridicându-mi-i în cap pe adepţii, mai vechi sau formaţi acum, în fierbinţeala ‘loviturii de stat’, ai ambelor tabere. În iarnă, militanţii ‘infiltraţi’ ai USL-ului îmi explicau cât de dăunătoare e o asemenea poziţie, mirându-se că acuzele mele nu se limitează la Băse-Boc, ci se îndreaptă către întreaga clasă politică. Acum, vara, o doamnă proaspăt intrată (!!) cu acte în regulă în PDL îmi spunea (de fapt nu mie, unui mic grup de protestatari anti-plagiat): “ăia, dom’le, cu Salvaţi Roşia Montana sunt de vină pentru tot ce s-a întâmplat în ţara asta”, iar când i-am arătat insigna din piept, m-a întrebat “da’ de fapt voi sunteţi pentru sau contra exploatării?”. Iar un alt domn, PNŢ-ist, după propriile declaraţii, îmi spunea că, pesemne, menirea mea în viaţă e să distrug democraţia – asta fiindcă afirmasem că toate relele USL-ului nu-l fac pe Băsescu mai bun.

Ei bine, dragi concetăţeni, prieteni, cititori, îmi fac, spăşit, mea culpa.

Fiindcă, am înţeles în sfârşit, nu e voie să vorbeşti în România de azi despre o mizerie nediferenţiată a partidelor, nu e voie să te plasezi undeva la mijloc (şi nu din vreo tendinţă spre împăcăciune, cuvânt care, oricum, sună foarte suspect… ci din simplă greaţă faţă de politicienii din ambele părţi), afirm, parafez, cer să se consemneze:

Într-o Europă ecologistă, gunoiul partidelor trebuie, într-adevăr, tratat selectiv. Am comis o absurditate, pe care azi ţin să o retrag oficial: atunci când separi plasticul şi metalul de sticlă, de hârtie şi de compost-abile, e absolut fără sens să vorbeşti, când ai de-a face cu politichia, despre aceeaşi mizerie a partidelor. Noul meu slogan, aşadar, va fi de-acum:

TOATE PARTIDELE, DIVERSĂ MIZERIE.

Există, însă, şi o nuanţă care nu s-a schimbat şi pe care ţin, spre a nu se mai ivi confuzii, să o menţionez iar: vorbesc despre partidele prezente azi pe scena politico-mediatică a României, nu despre noţiunea/ ideea de partid în general. Nu e, aşadar, o situare de principiu, ci una pur observaţională. Văd cu ochiul liber, miros cu nasul torturat, dar imposibil de închis, mai multe tipuri de rahat, dintre care unele pe băţ, deosebit de erecte zilele astea. Două, mai exact.

Şi fiindcă mi s-a atras atenţia, mi s-a spus, mi s-a repetat, să-mi intre bine în cap, că nu am voie să le refuz pe ambele, îl aleg pe cel prezidenţialo-suspendat.

——————-

Pentru că între laşitatea auto-recomandată drept curaj şi, vai! “apărare nu a scaunului propriu, ci a înseşi democraţiei”, pe de o parte, şi minciuna sistematică, transformată în fapt prin forţa brută, însoţită de o prostie, o grabă şi o lipsă de perdea totală a(le) celeilalte părţi, aleg să-l apăr pe cel laş şi slab. Fiindcă, în ultimă instanţă, Băsescu are dreptate: apărându-i poziţia, aperi şi sistemul instituţional al democraţiei, atâta câtă a ajuns ea să ‘crească’ în România. Mda, cred că nici un om inteligent nu-l mai crede pe suspendat atunci când ne spune că nu se agaţă de fotoliul prezidenţial; fiindcă, evident, o face cu toată puterea, cu unghia unghiei, cu dintele dintelui, – el, Băsescu şi mai ales baronetul PDL-ului.

Dar, în acest moment, interesele acestei tabere coincid cu ale mele. Vreau să-mi păstrez libertăţile: de gândire, de expresie, de circulaţie, de acces la o justiţie care de-abia începe, şontâc-şontâc, să-i atingă pe marii infractori, de vieţuire într-o cultură nesufocată în naţionalisme şi rrromânisme de doi lei (vechi), de manifestare profesională într-o zonă (a educaţiei, în cazul meu) ne-pângărită de mizerii cum e plagiatul şi de intruziuni politice.

Fiindcă un lucru despre care băsiştii care, spre deosebire de mine, nu îşi tratează această foarte periculoasă viroză (care, iată, are azi tulpini noi ‘horia’-nemţene sau mereungurene) refuză să-l pună în lumină, să-l discute cu acuitatea pe care o merită e următorul: odată cu boicotul de la Referendum şi cu scorul categoric pe care l-a generat în domeniul voturilor exprimate (fiindcă Dumnezeu nu bate cu bota!), Băsescu şi PDL-ul au pierdut sprijinul Occidentului. Speranţa naivă a puterilor euro-atlantice că există în România, în contrast cu tabăra descreierat-pucistă, una demnă şi principială a fost spulberată: preşedintele jucător a rezolvat-o (măcar de şi-ar fi ştiut ţine gura ante-factum! dar Băsescu tăcând e o contradicţie în termeni) ca-n liga lui Mitică, dând cu flit unui înspăimântător număr de votanţi care îl voiau plecat. Apărătorii democraţiei (nici o glumă în această expresie!) i-au dat, inerent, suspendatului un deget. Băsescu a luat toată mâna. În schimb, un vot care ar fi putut arăta 60 vs. 40 la sută a ajuns la 85 vs. 15.

Şi totuşi, cum pot rămâne, în condiţiile mai sus expuse, băsist?

0. Mai înainte de orice, repet până la exasperare, ca să înţelegeţi: toată discuţia de aici pleacă de la premisa că nu e voie să stai la mijloc, că trebuie aleasă o tabără din două – premisă pe care am încercat din răsputeri să o refuz, dar care, din câte văd, e inacceptabilă într-o Românie maniheistă.

1. Ceea ce a făcut USL-ul în luna aceasta depăşeşte orice închipuire. N-am să mai pomenesc faptele (am făcut, de curând, un ‘calendar’ destul de amănunţit al lor). Am să spun, pe şleau, care sunt concluziile mele: oamenii sunt nu numai cu-cinism-mincinoşi şi gata-de-a-obţine-orice-prin-forţă, ceea ce îi face cum nu se poate mai periculoşi pentru ţară şi pentru fiecare dintre noi în parte; ci sunt, vai nouă! proşti, proşti de-ngheaţă apele în ciuda caniculei, proşti de se opreşte pasărea-n cer, proşti de stă soarele să se gândească dacă să mai răsară şi-n România sau nu. Să discuţi despre renumărarea votanţilor după referendum, să aduci în discuţie elementul ‘vecinul Vasile’ ca bază a unui mini-recensământ, să te încăpăţânezi a exclude din listele electorale ale unui scrutin nu local, ci naţional cetăţenii români aflaţi peste hotare… curat meşteşug de tâmpenie, vorba lui Creangă. Boxerul a intrat în ring nepregătit şi a fost snopit în bătaie; acum el stă în corzi, cu faţa spre public şi-i strigă că i s-a făcut (lui, publicului) o mare nedreptate. Şi e adevărat: şapte milioane şi jumătate de români meritau un reprezentant credibil în acest meci. Şapte milioane şi jumătate de oameni se întreabă azi cum de şi-au putut încredinţa soarta acestor luptători şi necinstiţi, şi slabi.

2. Ceea ce ar mai putea face USL-ul depăşeşte orice coşmar. Am fost, în luna aceasta, mereu ‘în urmă’, şi ăsta e, pentru mine, un sentiment de nesuportat. Orice prostie, orice ticăloşie, orice strategie perversă mi-aş fi imaginat cu limitata-mi minte, nu m-am apropiat nici pe departe de ce au făcut, efectiv, Ponta, Antonescu şi oamenii lor. Refuz să mă gândesc, refuz să anticipez ce ni s-ar întâmpla din momentul în care puterea asta ar mai fi şi legitimată prin alegeri. Un şef-de-stat interimar care avut, ‘ca candidat’ parlamentar, vreo 9000 de voturi şi prezenţă la camere zero ni se adresează zilnic, cu ochi rătăciţi şi aere de ‘acting president’ al Universului, de pe micile ecrane spunându-ne că ză politicăl craisis don’t (da, da! don’t) ăfect ză Rumeniăn iconomi, bicoz we have government uith ingeidjmănts (logodne) and vijiăns (halucinaţii). Un şef de guvern plagiator ne vorbeşte despre respectul faţă de instituţiile statului. O majoritate asigurată de traseişti la a treia-patra mişcare dintr-o parte într-alta a spectrului politic îşi arogă, prin vocea conducătorilor de moment, sprijinul a 85 la sută din populaţia României. Sper din toată inima şi cred cu toată luciditatea că nu foarte mulţi dintre cei care l-au vrut, pe drept cuvânt, plecat pe Băsescu ar fi în stare să voteze pentru instalarea deplină, democratică, a catastrofei.

3. USL-ul a reuşit să-l spele pe Băsescu mai eficient decât ar fi putut-o face orice acţiune a oricărui pedelist, oricât de deştept şi puternic mediatic. Lumea a început să uite toate mizeriile, toate minciunile, tot dispreţul – asta în ciuda faptului că personajul în sine nu s-a schimbat deloc şi nu a învăţat nimic. USL-ul m-a transformat în băsist; şi, personal, am în asta un motiv de supărare mai mare chiar decât toate celelalte. Băsescu era un personaj pe moarte, fără putere şi aproape fără voce, care trebuia lăsat în agonia lui la Cotroceni ca un soi de clown ridicol. Dar Crin n-a avut răbdare, Voiculescu n-a avut răbdare, şacalii au ţinut ei să muşte repede o-mbucătură care, iată, le stă în gât. E cea mai stupidă acţiune de greenwashing pe care am văzut-o vreodată; Băsescu începe să strălucească şi să miroasă a levănţică. Tot mai mulţi oameni altfel neutri, care vedeau, altfel, nenumăratele şi gravele neajunsuri ale PDL-iştilor au fost forţaţi să intre, din nou, în oribila logică a răului cel mai mic. Când, astăzi, câte unul dintre noi mai îndrăzneşte să pomenească despre multele greşeli şi rele-cu-intenţie comise de fosta putere, el e de-ndată (şi, culmea, nu fără justificare) pus la punct ca agent, vrând-nevrând, al neo-rusificării României.

4. Această reinstalare a maniheismului radical (sintagmă tautologică, dar aşa o s-o las!) e, probabil, rezultatul cel mai catastrofal al ‘loviturii de stat’ USL-iste. Această ştergere de pe agenda publică a tuturor problemelor reale, această înlocuire cu o obsesie băsesciană, această re-umflare a unui balon pleoştit care s-ar fi spart singur prin ciulinii Cotroceniului, acest război total iscat din nimic, urmat firesc de o prăbuşire a leului, de o vrie a economiei, de o decredibilizare extremă a României ca spaţiu măcar elementar-democratic, această uriaşă pierdere de vreme şi de energie în care ne-am trezit supţi, învârtiţi, radicalizaţi cu toţii e lucrul de care nicidecum, nicidecum n-aveam nevoie acum.

—————————–

Sunt băsist, aşadar. Între două întunericuri care se autorecomandă drept lumini salvatoare, aleg dracul pe care-l cunosc, dracul mai slab, mai lipsit de puterea efectivă de a-mi face rău.

Şi mă tratez. Mă tratez, pe de o parte, recapitulând cu răbdare, din când în când, toate mizeriile lui Băse, ale Udrei, ale BVB, ale Robertei cea fără număr, mai cu seamă ale noului val – cel reprezentat de Ungureanu, Neamţu şi alţi sforăitori.

Mă tratez, pe de altă parte, gândindu-mă cu toată seriozitatea şi, iată, propunându-vă o dezbatere, abia ea cu adevărat importantă, privitoare la cum imaginăm şi construim, în anii care urmează, o societate civilă puternică, instituţii nonguvernamentale active şi credibile, o forţă profesională şi administrativă care să îşi ia înapoi acel uriaş domeniu al vieţii, al realităţii care i-a fost furat, de-a lungul timpului, de politicieni.

Fiindcă suntem într-atât de bolnavi, încât doar să ne administrăm din când în când medicamentul (ce vorbesc? paleativul, placebo-ul) răului cel mai mic nu mai poate fi o soluţie. Trebuie să curăţăm încet, cu răbdare, fără isterie, casa în care trăim, locul în care lucrăm, apoi să ieşim în curte, să replantăm iarba (dar cu seminţe de la bunica, nu de la Monsanto), şi tot aşa. Avem ani de zile la dispoziţie până la următoarele prezidenţiale şi, mai cu seamă (fiindcă eu le cred mult mai importante) până la parlamentarele din 2016.

Articolul are 2 comentarii

  1. Perfect de acord.
    si opinez:
    cu urmatorul text

    Analiza de bun simt a societatii romanesti post-decembriste

    Precizari: nu sunt analist politic. Cunostintele mele politice se pot rezuma prin lectura de texte disparate, intamplata pe parcursul a mai multor decenii de viata, pe observarea vietii aici, inainte si dupa 89 si pe observarea vietii in occident dupa 90. Nu posed nici o formare sociologica si aici s-ar putea ca unele persoane, mai bine pregatite in acest sens, sa descopere lacune in expunerea mea. Practic cele ce urmeaza sunt o analiza personala, o punere in ordine a unor ganduri despre lume si viata. Voi incerca sa fiu obiectiva iar tendintele mele de gandire de stanga sa nu isi puna total amprenta.

    Ultimele evenimente la care am asistat ma obliga moral, sa incerc a lua o atitudine. In primul rand pentru mine, in al doilea rand pentru oamenii din jurul meu. De 22 de ani asistam sau ne implicam in evenimente care ne bulverseaza, ne impun intrebari. Incotro? De ce? Cum? Ce va fi in final?
    Daca in 89, traiam emotional si fizic sfarsitul unei realitati, aidoma unor copii care sunt pusi in fata unor jucarii fara manual de folosire, sau mai degraba ca niste indivizi care au trait toata viata in intuneric, cu inchipuiri despre lumina, acum ar trebui sa stim cum anume sa traim prezentul, ce butoane sau manete sa apasam ca jucariile sa ne dea satisfactia deplina a jocului, sau lumina sa ne dezvaluie drumul pe care ar trebui sa il urmam.
    Analizand faptele si intamplarile as putea afirma ca, in continuare exista aceeasi nepricepere in a descifra manualul, aceeasi inchipuire despre lumina care intuneca ochiul. Aceeasi imaturitate emotionala care caracterizeaza nu doar poporul ci si conductorii sai.
    Avem inca frici, suntem incapabili sa descifram ce vedem, auzim, traim.

    Frica. Daca inainte de 89 ea era generata de supravegheri, ingradiri, represalii, venite clar dintr-o singura directie, care iti dadeau doua moduri de combatere: dizidenta mai mult sau mai putin vizibila si pactizarea mai mult sau mai putin colaborationista cu dusmanul, astazi frica, capata dimensiunea acceptarii, resemnarii in fata alegerii torturii. Frica nu mai este venita dintr-o singura directie. Este pretutindeni. Frica de a nu iti pierde casa, slujba, chiar viata intr-un spital. Exista frica omului care nu deschide gura ca sa afirme ca este, gandeste sau crede diferit, pentru ca daca o face ar putea sa primeasca un pumn.

    Si cum s-a ajuns aici?!
    In primul rand din vina sistemelor, a celui pe care l-am trait si a celui pe care l-am imbratisat fara rezerve si in mod haotic, si implicit prin conducatorii acestor sisteme.
    Le luam pe rand: sistemul totalitar numit comunist (aici imi rezerv dreptul de a face afirmatia potrivit careia, comunismul ca teorie nu implica dictatura, si punerea lui in practica a fost arbitrara si nefireasca in conditiile de dezvoltare economico-sociale ale societatii secolului 20) a creat in Romania premizele aparitiei unor indivizi care s-au hranit cu avantajele sistemului. Activistul de partid in general, s-ar putea caracteriza prin arivism, oportunism, limbaj de lemn, ipocrizie. Ca erau fara o pregatire intelectuala sau ca absolvisera o institutie de invatamant superior, care formata dupa directivele partidului, nu are prea mare importanta decat in priceperea de a manipula limbajul. Aceeasi activisti de partid de ranguri diferite, as afirma ca au “mirosit” in 89, oportunitatea oferita de sistemul capitalist, aceea de a deveni peste noapte posesorii unor averi si statuturi nevisate. Daca in perioada comunista, averile ilicite erau supuse unui control oarecare si cei care efectiv, le aveau, erau in numar relativ mic si eventual supusi amendamentului de a se bucura de ele, cata vreme sunt in gratiile conducatorului suprem, dupa 89, aceste averi au aparut peste noapte ca ciupercile. Iar activistii de partid si-au lepadat statutul si insigna PCR imbratisand cu o fervoare ipocrita Biblia. Ca doar ea ii legitimiza ca delatori ai comunismului.
    Sigur, ca ar fi fost oportune atunci o condamnare fara echivoc a atrocitatilor si o evidentiere a intelectualitatii romanesti in viata publica, dar sa nu uitam doua aspecte importante: cine a accesat puterea, respectiv activistii amintiti mai sus, si cati anume erau intelectualii care si-ar fi putut afirma integritatea morala sau care ar fi avut taria de caracter de a-si recunoaste greselile. Daca in alte tari au existat intelectuali ca Havel sau sindicalisti ca Walesa care au avut carisma suficienta de a misca lucrurile si oamenii intr-o directie aproape benefica, la noi, s-a construit pe aceeasi structura un soi de hibrid cu valente capitaliste dar in esenta de tip mafie cripto-comunista, iar intelectualii au fost unii care au abdicat resemnati sau altii care au devenit cu surle si trambite, corifeii noii puteri.
    Sistemul capitalist care la noi, pana in prima parte a secolului 20, abia se infiripa pe o economie agrara, a gasit in 89 o oarecare balanta intre industrie si agricultura. In goana dupa averi, aceasta balanta a fost distrusa, economia devenind orientata spre servicii, industria devenind un capital bun de vandut cu profit imediat, iar agricultura pierzand prin faramitare insasi fundamentul ei, terenul agricol.
    Incoerenta, sovaiala, inconstanta in abordarea schimbarilor reale au caracterizat guvernele postdecembriste romanesti. Pe rand s-au incercat formule noi in reformarea sistemului educational, social sau al sanatatii. Fiecare guvernare a sters, dupa modelul aplicat in 89, cam tot ce a facut predecesoarea ei. Nu e bine, o luam de la capat, facem altfel. Fara asumarea trecutului, ce a fost bine, ce a fost rau, ce pastram, ce dam la o parte. Fara analize, fara priviri in perspectiva.
    De 22 de ani poporul roman este un cobai, conditionat de frica si pe care se experimenteaza continuu. Din cand in cand pentru a uita de unde vine raul, poporul primeste un rau mai mic, de fiecare altul, pentru a-l imbratisa si a fi fericit ca sufera mai putin din cauza lui.
    Acestea sunt faptele. Nu trag concluzii, nu din neputinta de a elabora un scenariu ci din credinta ca poporul roman, acest cobai, va gasi resursa necesara sa isi invinga frica.

  2. Cornel,
    sunt perfect de acord cu toate argumentele de mai sus, dar dupa ce am terminat de citit textul, mi-a venit sa spun: BIne, asa este, dar de unde stupefactia asta? Mirarea in fata USL-ului? Chiar asa de usor s-au pus intre paranteze anii ’90 fesenisti in mirajul unei ipotetice democratii romanesti care s-ar fi instaurat intre timp, dupa 2000? Ai crezut vreo clipa ca a avut loc o miraculoasa cizelare a PSD-ului sub inalbitor PNL? Ultima mineriada a avut loc in 1999 si inca nu au trecut 13 ani. Cred ca asta e barometrul real al oricarei sinteze a politicii romanesti: 13 ani de la ultima mineriada. E sumbru de aproape.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *