[Fiindcă textul meu e oribil de lung, iată ideile de mai jos, în rezumat: 1. nu există un conflict real între multele grupuri şi multele poziţionări cetăţeneşti din toamnă; cine (mai ales ca politician) se bazează pe aparenta discordie, se va “frige” îngrozitor, destul de curând; 2. când presa, pe toate canalele, vă anunţă triumfător că suntem în război intern – aduceţi-vă aminte cum e cu lesa şi întrebaţi-vă, în fiecare caz în parte, care e mâna ce o controlează; 3. în privinţa strictă a alegerilor europarlamentare, consemnez poziţionările diferite de a mea ale prietenilor şi colaboratorilor – mai ales pe cea a Alburnus Maior – însă îmi menţin recomandarea personală, care e cea de a boicota scrutinul prin prezentare şi ştampilare multiplă; 4. la final, adaug un argument pe care până acum nu-l descoperisem şi care pentru mine, unul, e decisiv.]

Nişte semantică

De cele mai multe ori, e aiurea (şi e greşit din principiu) să încerci transpunerea dintr-o limbă într-alta a unor expresii cum e cea pe care am adaptat-o acum. United we stand are în plus, raportat la traducerea pe care am ales-o drept titlu, două nuanţe: 1. verbul înseamnă, propriu-zis, a sta în picioare, cu accent pe această verticalitate; 2. vorbitorii obişnuiţi cu engleza nu se pot abţine de la adăugarea, în propria minte, a unei alte jumătăţi a expresiei: divided we fall. E o expresie cu mai multă demnitate, în aparenţă, decât în (această traducere) română, dar în fapt e doar expresia unei gândiri ceva mai pragmatice. Dacă suntem mulţi, suntem mai greu de învins.

E, în această viziune pe care tocmai am expus-o, şi mult realism, dar şi mult pericol. Tot textul care urmează vrea, în fond, să o contrazică. Da, el, textul e şi despre Roşia Montana, fabuloasa mişcare de rezistenţă care a început/ continuă/ se legitimează de acolo, şi despre mişcarea mai general-românească şi românesc-internaţională cunoscută, în genere, sub numele Uniţi Salvăm, sau alte ‘cauze’ de tot soiul ale României actuale… Totuşi, lucrul cel mai important nu se referă la acestea, ci, iar, la motivaţia pentrua vota sau nu – şi l-am spus în ultimele alineate. E o idee pe care am descoperit-o aseară, după multe şi pe alocuri înverşunate discuţii cu foarte mulţi prieteni despre boicotarea (prin anulare sau neprezentare) vs. participarea la scrutinul de poimâine. Mi-e, întrucâtva, ruşine că nu mi-a trecut prin minte mai devreme – dar, în fine, mai bine mai târziu decât niciodată.

Problema

Nucleul (mai ales bucureştean) al Uniţi Salvăm! a chemat la boicotarea votului, intitulând-o (după părerea mea foarte inspirat) grevă cetăţenească. Fără să fi cunoscut intenţia lor, anunţasem şi eu (dar o făcuseră şi alţii) o poziţionare similară, cu diferenţa că insistam ca oamenii să meargă la urne şi să ştampileze multiplu, pentru a putea apărea ca atare în statistici. Spuneam, mai în glumă mai în serios, că vreau să ştiu câţi suntem… dar, cum veţi vedea imediat, asta ţine(a) de vechiul meu mod de a gândi, cel pe care simt că l-am depăşit (adică am înţeles că îl depăşesc) aseară.

Cum deja mulţi analişti au observat (preferatul meu, şi de data asta, e Mihai Goţiu [Unde loveşte cel mai tare boicotul…]), ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă declaraţie/ şi un simplu apel de poziţionare al câtorva oameni (literalmente: câţiva, sau zeci, sau sute, sau în cel mai bun caz, dacă ne amintim ultimele luni ale anului trecut, mii) a devenit de departe cea mai aprigă temă de discuţie a întregii campanii. Am scris eu însumi câteva articole aici, şi am fost şocat cum de la unul la celălalt numărul de accesări creştea… aproape ca în vremea dinaintea lui septembrie 2013. Explicaţia propriu-zisă a fenomenului e dată cum nu se poate mai bine tot de Goţiu, în articolul menţionat: partidele ‘de dreapta’, care în mod normal s-ar fi putut baza doar pe guvernarea şi catastrofală, şi mincinoasă, şi sfidătoare a PSD-ului pentru a recâştiga majoritatea fără a face nici cel mai mic efort s-au trezit, dintr-o dată, că un electorat pe care îl crezuseră sigur va lipsi de la urne. În consecinţă, toţi aceşti oameni, toată presa lor, toţi comentatorii lor, chiar şi foarte mulţi oameni de cea mai bună credinţă au intrat în corul, de la un moment dat uriaş [credeţi-mă: îl ştiu. Îl simt. Mă sperie şi mă amuză copios în acelaşi timp] celor care denunţau Uniţi salvăm drept cel mai mare duşman al democraţiei româneşti, ediţia 2014.

În ultimele zile, cum e şi firesc pe final de campanie, lucrurile au început să se precipite. Politicienii tuturor partidelor din zona opoziţiei au început şi ei să dea drept principal semnal explicit îndemnul ‘veniţi la vot’. Într-un aiuritor şi, în opinia mea, pur şi simplu scabros schimb de “scrisorele” electorale, Victor Ponta îi mai spunea o dată lui Crinişor că USL-ul, ca-n cântecul cu Jana, trăieşte… iar PNL-ul, chiar mai neobrăzat şi mincinos decât de obicei, îşi asuma, în clipul-replică, nici mai mult nici mai puţin decât oprirea proiectului Roşia Montana.

Pe de altă parte, printr-o coincidenţă temporală (bad timing, cum ar spune tot englezii) nefericită, apărea cam tot atunci un comunicat al Alburnus Maior, asociaţia-nucleu a mişcării Salvaţi Roşia Montana, care îndemna (o procedură veche şi, în opinia mea, pe deplin legitimă date fiind mizele explicite, de 15 ani încoace, ale acestei mişcări) cetăţenii să voteze în funcţie de poziţionarea (foarte atent documentată de către asociaţie) politicienilor faţă de cianură şi proiectul/ proiectele miniere din Ardeal.

Iar aici survine întâmplarea din punctul meu de vedere cea mai încântătoare, una care mi-a readus încrederea în viitorul a tot ceea ce facem în România: agenţia HotNews, oficina de presă nu doar a dreptei, ci şi a Roşia Montana Gold Corporation, acea aşa-zisă ‘sursă echilibrată de ştiri’ care ne îngropase realmente în tăcere privind opoziţia la proiectul minier şi reclamă, mascată sau nu, deşănţată pentru companie… aşa-zisa ‘agenţie de presă’ care (într-un mod inteligibil pentru orice cetăţean cu minte limpede care îşi exercită exprimarea cetăţenească, dar nu pentru un organism care se autorecomandă drept obiectiv, echilibrat) ‘trage’ din toate puterile împotriva PSD…  în fine, HotNews, pentru care aţi sesizat că eu unul nu am nici un dram de respect, s-a grăbit să anunţe triumfal nu doar că e discordie în paradis (între Alburnus Maior şi Uniţi Salvăm), ci chiar că organizaţia cea mai legitimată în privinţa mişcării ‘pe Roşia’ din toamnă pune, cum ar veni, la punct, gălăgiosul grup  🙂 din care, ca incitator-la-boicot, fac şi eu parte 🙂 .

Furtuni şi pahare cu apă

Personal, mă consider membru şi militant atât al Uniţi, salvăm, cât şi – mai ales – de câţiva ani încoace, al Campaniei Salvaţi Roşia Montana (iar precizarea cu anii e făcută din regretul că nu m-am implicat mult-mai-de-demult). Mi-am petrecut ultimele zile, mai ales după-masa şi seara de ieri, vorbind foarte mult cu multe personaje-cheie în aceste mişcări, şi nu doar în ele, ci în cele care privesc gazele de şist, drepturile minorităţilor, democraţia şi spaţiul public în general. Voiam nu atât să discut diferenţele noastre de poziţionare privind europarlamentarele (suntem oameni încăpăţânaţi, dar şi argumentativi fiecare – din acest dialog nu poate ieşi decât bine), cât faptul, pentru mine fascinant, că ‘dezbaterea’ noastră a devenit subiect naţional. Suntem nu o mână, dar hai, câteva zeci de mâini de oameni, deschişi (sper şi cred) la minte şi raţionali, dar şi failibili, orgolioşi, radicali – angajaţi în ceea ce este abia începutul unei problematizări cetăţeneşti în România. Cum de-au ajuns unii dintre noi, iarăşi, ţinta unei asemenea atenţii, pe o chestiune, haideţi s-o recunoaştem, mult mai puţin concretă şi dureroasă decât, să zicem, Roşia Montana de azi-toamnă?

Părerea mea e aşa: pentru că am ‘spart’ deja o coaliţie radical-majoritară, pentru că de fapt am dărâmat un guvern care, la nivel strict politic, avea cea mai confortabilă situaţie în Parlament din istorie. Şi înainte să vă apucaţi a mă acuza că-s paranoic şi am mania puterii, precizez: nu noi, cei care întâmplător sau circumstanţial am mai ‘luat microfonul’. Nici pe departe noi. Ci zeci sau sute de mii de cetăţeni care s-au descoperit pe ei înşişi, în responsabilitatea dar, iată, şi în puterea lor cetăţenească. USL-ul a murit fără să aibă opoziţie partinică reală, într-un moment când toate ‘cifrele’ reprezentării în organismele de decizie ar fi garantat, în mod normal, o viaţă lungă şi fericită.

De aceea, acum, când PNL-ul îşi asumă meritul unei mişcări pe care a făcut-o silit, pentru a nu mai înfrunta dezgustul, dacă nu chiar duşmănia propriului (potenţial) electorat… când PDL-ul sau noua minciună prezidenţială, PMP-ul se autorecomandă ‘Albe-ca-Zăpada’… când toţi aceşti oameni care au lăsat din braţe RMGC-ul de frică şi doar de frică pozează în apărători ai dreptăţii – deşi o reacţie mai visceral-normală ar fi să-i înjur în toate soiurile, mă mărginesc să întreb:

De ce vă temeţi de noi, domnilor din actuala Opoziţie? [Şi, inerent, de ce, dacă mai aveţi un dram de inteligenţă în capetele voastre înfumurate, ar trebui să vă temeţi îngrozitor, domnilor din şi din jurul PSD?]

Păi dacă voi, politicienii de dreapta, aţi făcut ceea ce trebuie pentru a fi credibili, pentru a contracara PSD-ul, pentru a fi într-un sens constructiv împreună, mai cu seamă pentru a vă curăţa de baroni, corupţi, de uriaşa mizerie adunată pe la toate încheieturile făcute şi desfăcute ale partidelor voastre… dacă sunteţi realmente un răspuns pozitiv şi o soluţie concretă la problemele românilor, de ce vă uitaţi, domnilor, în gura noastră, a unui grup de nătărăi?

Iar dacă voi, PSD-ule, ciumă nu roşie, cum spune lumea prea-obsedată-încă de comunism, ciumă incoloră şi pestilenţială, catastrofă fără precedent a României, partid al oamenilor-fără-însuşiri-alta-decât-ticăloşia cea mai alementară… dacă voi, zic, vă bucuraţi atât de tare, acum, de avantajul numeric pe care credeţi a vi-l oferi abţinerea noastră de la vot… vă întreb, cam cum credeţi că veţi sta la alegerile cu adevărat importante, când stâlpul şi miza voastră va fi prăpăditul de Ponta, despre care ştiţi clar ce gândim toţi, dar absolut toţi?

Pentru actualele europarlamentare, oameni diferiţi au soluţii diferiţi la o problemă pe care, atenţie, o înţeleg absolut toţi la fel, cu imensă acuitate: criza totală, delegitimarea extremă a clasei politice. Uniţi Salvăm recomandă boicotul; Alburnus Maior şi militanţii împotriva gazelor de şist vă spun să citiţi listele şi să-i sancţionaţi pe cianurişti/ frackişti. Sunt şi organizaţii sau oameni care au făcut parte din mişcare şi care azi susţin explicit câte un candidat independent sau partid mai mic; fiecare îşi spune cuvântul, îşi argumentează poziţia, şi asta – în opina mea – e excelent. Pentru că în lumea închisă a politicienilor, atât de simplă până în urmă cu câteva luni, au apărut incertitudinea şi frica. Pentru că, în cifre reale, electoratul captiv a scăzut în toate părţile. Pentru că, mai ales, obişnuita tactică de a prezenta totul în alb şi negru (sau Ponta, sau Băsescu, gândirea oricârei alte soluţii neavând sens) dă tot mai adesea greş.

Mesajul meu către politicieni (dar şi către presă – cu care, vă rog să mă scuzaţi, nu cred că voi mai fi vreodată prieten… cu riscul să mă dea afară de pe blogul lor ‘de presă’ cei de la ActiveWatch) e următorul:

dacă impresia (şi manipularea) potrivit căreia ne-am rupt (noi ăştia, foştii ‘uniţi’) vă ajută să dormiţi mai bine, odihniţi-vă repede. Nici nu ştiţi de câte resurse veţi avea nevoie, atunci când ne veţi provoca din nou să stăm – şi chiar să acţionăm – împreună.

Argument final

Cum am promis, iată gândul care mi-a venit aseară, după intense dezbateri cu mulţi, mulţi prieteni – cărora le mulţumesc acum că m-au ajutat să mă limpezesc. Iată de ce voi boicota scrutinul de duminică – mai precis, de ce îmi voi anula buletinul de vot:

Pentru că sunt un nume, nu o cifră, sunt o persoană şi nu o cantitate (unitară). Prea multe discuţii s-au purtat, după părerea mea totalmente eronat, privitor la cât şi ce va obţine cutare partid din acest scrutin. Prea am învăţat cu toţii să gândim, cică, ‘pragmatic’, prin rezultate – în interiorul, altfel spus, al unui joc ale cărui reguli au fost scrise de alţii. Cică în acest sistem şi acest moment abţinerea noastră de la vot va avantaja PSD-ul. Până şi statistic, mă îndoiesc sincer că e aşa, că unităţile pe care le scădem noi din cifra finală a ‘dreptei’ vor fi decisive. Dar, cum vă spuneam, acum refuz din principiu să gândesc numeric.

Votul meu nu e o unitate în plus sau în minus într-o mare urnă cu milioane de voturi. În chiar momentul în care încep să-l gândesc aşa, m-am pierdut şi l-am risipit. Votul meu, câtă vreme (încerc să) mă respect pe mine însumi ca individ, este un mandat de încredere acordat unei alte persoane sau unei liste. Votul fiecăruia dintre noi asta este – un angajament cetăţenesc, un certificat de autenticitate/ valoare acordat (alt)cuiva şi semnat cu numele propriu, chiar dacă el (pentru a-mi proteja libertatea) nu apare pe însuşi buletinul de vot. Iar de data asta eu, acest om, cu bunele şi multele relele mele, nu am găsit nici o listă şi nici un alt om căruia să-i dau această încredere. Şi cred că sistemul, în întregul lui, poartă vina pentru această ne-găsire a mea. Aleg să contest cât mai vocal, inclusiv prin proclamarea publică a votului nul, sistemul.

Când voi ajunge efectiv la urne, voi şti că, din punctul de vedere strict al cifrelor, chiar ar fi totuna dacă aş ştampila un partid sau altul. Voi şti că sunt singur şi nu mă vede nimeni şi că mi-aş putea încălca propriile promisiuni – fiindcă aşa e cabina de vot, e un loc unde te vezi doar tu şi poate Dumnezeu. Iar de ştampilat, efectiv, multiplu, anulându-mi votul… o să ştampilez doar ca să mă pot privi liniştit, de duminică încolo, în oglindă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *