Mihai Răzvan Ungureanu este omul care, din clipa în care a devenit prim-ministru, s-a grăbit să facă jocurile Gabriel Resources la Roşia Montana. Dar asta n-ar fi trebuit să mire pe nimeni, fiindcă singura ‘mare’ calitate a acestui fost şef de servicii era şi mai este slugărnicia totală, nereflexivă, faţă de tot ce emana, explicit sau implicit, la momentul respectiv preşedintele Băsescu… iar la ora asta, orice potenţial şef/ susţinător care-l poate face (pe MRU) un om important. De mirat a fost doar că Ungureanu n-a ştiut să-şi joace rolul decent şi discret, ci a ţinut să se coboare până la teatrul cel mai ieftin: când ‘minerii’ Gold-ului (a se citi: membrii odiosului sindicat Viitorul Mineritului, incredibilă instanţiere a sclavajului de secol XXI într-un aşa-zis ONG) se dădeau de ceasul morţii cerşind locuri de muncă în faţa Ministerului Mediului, prim-ministrul a ţinut să-i asigure, sub ‘ochii’ atenţi ai televiziunilor, că România va avea grijă de ei – fiindcă o dramă ca a lor e inadmisibilă.

Personal, la căderea guvernului Ungureanu, m-am bucurat din adâncul inimii. Nu fiindcă venea la putere Ponta – fiindcă doar un dement nu şi-ar fi dat seama câtă nenorocire va aduce acest personaj (sau mai exact, PSD-ul şi tot ce poate el produce). Nu; ci fiindcă scăpam de un mincinos jenant, genul de servitor penibil care se gândeşte cam ce şi-ar dori actualii sau potenţialii stăpâni, şi execută cu-asupra-de-măsură tot ce e necesar pentru a le satisface voinţa. Un astfel de personaj ar fi fost incredibil de periculos în înalta funcţie pe care, din fericire, a ocupat-o foarte puţin timp. Pe un prim-ministru cum e cel actual îl vede, la un moment dat, orice om cât-de-cât inteligent cum e; Ponta va cădea curând fie prin revoluţie :), fie, mai probabil, după eşecul la viitoarele alegeri prezidenţiale. Pariul meu e că de-acum într-un an vom fi şi uitat că a existat – mai exact, ne vom aminti cu amuzament de un fost premier ultra-corupt şi caraghios, şef al unui partid de căpcăuni, din fericire recăzut în opoziţie. Iar în ce-l priveşte pe celălalt personaj cu care l-aş compara acum pe MRU: Băsescu e mult prea inteligent ca să rişte a-şi face voia atunci când ea supără prea multă lume – uitaţi-vă numai la ‘replierea’ lui strategică (pe care, fireşte, nu o crede nimeni sinceră) tocmai în cazul Roşiei. Dar când mai jos de stăpânul inteligent stă un vătaf capabil de orice, cum e Ungureanu, echilibrul se strică. Guvernul MRU ar fi fost cel puţin la fel de periculos pentru Roşia Montana ca guvernul – din fericire stupid şi tupeist fără măsură – Ponta, care a jucat totul grosolan pe o carte (o lege care să rezolve totul) şi a pierdut.

Chestiunea gazelor de şist e, însă, şi mai simptomatică pentru MRU. Fiindcă aici intră în calcul orgoliul, fudulia personajului (fără de care el n-ar fi fost… MRU destul). Odioşii PSD-işti l-au dat jos de la putere pe chestiunea fracking-ului (şi pe cea a universităţii maghiare), pentru a întoarce apoi, cu lipsa de jenă caracteristică (unii ar spune: definitorie) cu 180 de grade politica guvernamentală. La nici câteva luni după ce se declaraseră adversarii fracturării hidraulice, oamenii lui Ponta instituiau la Pungeşti prima ‘stare de asediu’ vreodată declarată în vreme de pace, iar Jandarmeria română călcau în picioare cetăţeni români pentru a proteja interesele unei corporaţii americane.

Or, Mihai Răzvan Ungureanu nu poate suporta acest afront. Şi e de înţeles: el şi numai el ar fi trebuit să fie cel mângâiat pe cap de către Statele Unite pentru această ‘istorică’ decizie. Ba, nici măcar n-ar fi avut nevoie de o ‘încurajare’ sub forma lui Wesley Clark, cum s-a întâmplat cu Ponta. Să pierzi puterea în favoarea PSD-ului, iar apoi PSD-ul să-ţi acapareze opera magna, pupincurismul suprem… ăsta da plagiat! iar în ce-l priveşte pe MRU, trebuie să recunoaştem că există ironie în lume şi, vorba aceea, Dumnezeu nu bate cu bota.

Iar astăzi (sau, mai exact, de câteva luni bune deja), liderul Forţei Civice (şi, când am scris cele două cuvinte, mi s-a întors stomacul pe dos… fiindcă acest nume de partid politic e un scuipat în capul nostru, al tuturor) nu ratează nici o ieşire ‘pe sticlă’ fără a ne explica tuturor cum, din interes sau din neinteligenţă, servim – continuând să milităm împotriva fracking-ului – interesul Rusiei. Cu aerul unui mare înţelept, expert deopotrivă în geopolitică şi reglajul fin al balanţei energetice, el ne demască drept una din două: fie aflaţi de-a dreptul pe ştatul de plată al lui Putin, fie bine intenţionaţi, dar de o prostie fără seamăn.

Ce nu ne spune Mihai Răzvan Ungureanu (după cum nu ne spun nici Ponta, nici Băsescu, nici vreun alt reprezentant al forţelor politice importante, care toate joacă pe aceeaşi mână), e că România este şi la acest moment pe deplin capabilă să-şi asigure întreg consumul de gaz din resurse interne. Independenţa noastră, a României şi românilor faţă de Rusia e mai-mult-decât-la-îndemână.

Independenţa restului europenilor, însă… schimbă complet datele jocului. Problema e că nu noi, ci alţii au nevoie de gazul nostru, inclusiv – sau mai ales – cel de şist. Fireşte, din punctul de vedere al românilor ar exista două mici neajunsuri: 1) că exploatarea va fi făcută de companii care îşi vor asuma tot profitul şi vor plăti doar o redevenţă şi nişte impozite simbolice, şi 2) că acapararea +poluarea definitivă a terenurilor, distrugerea surselor de apă, otrăvirea lentă a populaţiei vor rămâne chestiuni interne.

Da, este în interesul Rusiei să nu se exploateze gazul de şist românesc. Dar este, în cu mult mai mare măsură, interesul României… sau, fiindcă din păcate România e guvernată astăzi aşa cum vedem, voi reformula: interesul fiecărui om care locuieşte, deţine proprietăţi, trăieşte, vrea să se hrănească şi să respire pe aceste pământuri.

Da, Rusia ar avea mult de pierdut dacă Chevron şi alte companii şi-ar începe ‘din plin’ activitatea aici. Fiindcă o parte a gazului rusesc, atât de preţios azi pentru europeni, ar fi înlocuit cu gaz de şist produs ieftin, în România, (în principal) de o companie americană.

Iată de ce numeam, în titlu, imensa prostie pe care încearcă să ne-o vâre în cap Ungureanu şi alţii – o ‘gogoaşă’. Pentru că nu e, strict vorbind, o minciună. E doar o scamatorie de doi lei, prin care utilizarea în continuare a României ca o colonie (dar de data asta nu doar în sensul spolierii, ci şi al otrăvirii) ne e prezentată drept un deziderat al naţiei.

Cam aşa stau lucrurile. O singură precizare mai vreau să fac, înainte de a încheia: n-aş vrea să vă apucaţi să strigaţi acum “Ungureanu e un trădător”. Ar fi o exagerare. V-am spus, individul e tot atât de nevinovat pentru ceea ce face ca, să zicem, un vierme într-un măr. Puterea lui Băsescu e, deocamdată, nesigură… se va juca spre toamnă. Iar dosul prezidenţial e, oricum, încercuit gros în carnetul de bal al buzelor – deja antrenate – unguresciene; ca tusea şi junghiul, cei doi vor mai dansa împreună inevitabil. Între timp, însă, spuneţi şi voi: ce ocupaţie şi-ar fi putut găsi bietul MRU decât să şi facă pe principialul (spre deosebire de PSD, el a fost întotdeauna pentru fracking!), să şi primească buline roşii de la americani şi europeni împreună? Pentru mine nu e nici o îndoială: omul chiar se crede un cavaler al dreptăţii.

Singura problemă sunt minciunile pe care şi le-o fi îndrugând el sieşi, dar de care pe noi ne-ar fi putut scuti. Singura lui problemă e visul lui de mărire, calul lui alb înaripat, care – dacă ne uităm doar un pic mai atent la el – nu nechează şi nici în trap majestuos nu merge, ci grohăie doar, şi râmează. Semn că nici călăreţul nu e vreun sfânt, ci doar o lipitoare ca atâtea altele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *