Începând chiar de luni, prietenii mei apartenenţi mişcării Salvaţi Roşia Montana!, ca şi mai-nou-formatului (cam de pe vremea ieşirilor din ianuarie-februarie) grup intitulat Tinerii Mânioşi, au început să iasă, câte unul, câte doi, în Piaţa Unirii din Cluj. Ieri, deja, au fost acolo în grup cvasi-complet. O atitudine pe care eu, unul, o aşteptam (în oraşul ăsta, o 'revoluţie' fără ei mi se pare de neconceput), dar şi o ezitare pe care o înţeleg pe deplin – şi acestei ezitări i se adresează textul de mai jos.

De-ndată ce, ieri, ne începuserăm repertoriul cu “USL şi PDL / toate partidele / aceeaşi mizerie”, am căpătat din partea câtorva zeloşi activişti de partid recomandarea să părăsim piaţa, fiindcă nu suntem reprezentativi. Întâmplarea destul de amuzantă face ca, în cel puţin unul din cazuri, tocmai eu să fi fost ţinta directă a nervozităţii unui pensionar, care mi-a reproşat că în zilele precedente n-am fost în piaţă, şi vin/ venim acum să deturnăm mesajul. Cum, de data aceasta, am fost constant la manifestaţie încă de sâmbătă, când eram doar vreo 20 de ciudaţi îngrămădiţi sub un copac, încercând să rezistăm căldurii imposibile, am reuşit să nu-mi fac probleme morale şi i-am spus domnului să ne lase în amarul nostru. E trist că, tot aşa cum protestul din iarnă a fost, la un moment dat, infestat de activişti USL, cel de acum trece prin zilele în care PDL-ul pare a deţine majoritatea numerică. În ianuarie-februarie, însă, mulţimea oamenilor care au ieşit a ajuns de la un moment dat să înghită cele câteva zeci de manifestanţi fie profesionişti, fie la… plata cu ora. Sper să se întâmple şi în zilele viitoare la fel.

Dar, da, înţeleg pe deplin dezgustul prietenilor mei. În iarnă, am fost mai întâi istericii care au ieşit în stradă pentru cauze 'minore' ca Roşia sau (din prima-primă zi!) Raed Arafat, iar apoi agenţii infiltraţi de PDL pentru a strica unitatea unei mişcări, chipurile, naţionale în favoarea marii noi şanse a României, USL. Astăzi suntem, dimpotrivă, “oamenii PSD-ului”. Ni se reproşează, la fel ca în iarnă (doar că într-o balanţă politică răsturnată complet), că, deşi contestăm Puterea, nu ne exprimăm cu acest prilej încrederea în Opoziţie – ba dimpotrivă. Suntem cozile de topor prin excelenţă, duşmanii progresului şi ai poporului.

Însă nu ca să mă (ne) victimizez scriu lucrurile astea. Ci, dacă mai era nevoie, ca să-mi încurajez prietenii. Nu s-a petrecut, în fond, nimic neaşteptat; dimpotrivă, lucrurile pe care le anticipam în discuţiile noastre mai-mult-decât-zgribulite de azi-iarnă s-au întâmplat… cu vârf şi îndesat. Aceasta, de altfel, e singura surpriză: prostia de nedescris, amestecată, natural, cu fudulie, a PSD-USL-ului. Oamenii aceştia nu au avut răbdare până în noiembrie, iar mie mi-e foarte greu să înţeleg de ce. De ce s-au cocoţat pe capetele noastre şi scuipă peste noi toţi, peste lege, peste normalitate, încă de pe acum, înaintea unui nou scrutin. Sau, mă rog, cam înţeleg, dar nu-mi vine să cred: au intrat Năstase şi S.O.V., pe bune, la puşcărie, deci justiţia, atâta câtă o avem, trebuie îngenuncheată, dacă nu stârpită, şi tot restul trece pe planul doi. Dar când 'restul' ăsta conţine alegeri…

Probabil, însă, că îi supraestimăm pe USL-işti, pe politicieni în general, când îi considerăm oameni inteligenţi, capabili de planificare, mişcări coordonate, înainte-vedere pe termen mediu măcar. Probabil că e doar o haită de hiene, după stolul de lăcuste PDL-ist. Nu e aşa de important ce-i mână pe ei în luptă; e necesar, însă, să ne gândim ce alternative ne mai rămân nouă, acum că, aşa cum ne aşteptam de la începutul anului deja, cercul s-a închis.

Iar aici spun: nu ne rămâne mare lucru (în orice caz, nu văd nici o alternativă politică, afară de probabilitatea infimă să apară, cum scriam acum câteva săptămâni, câteva zeci de Nicuşor-Dani, măcar). Dar, tocmai de asta, ceea ce rămâne e necesar, reprezintă un ansamblu elementar de 'bunuri' democratice pentru păstrarea cărora trebuie luptat.

În primul rând, presiunea pentru un climat politic în care nici un partid şi nici o alianţă să nu-şi poată asuma controlul absolut. Presiunea pentru eliberarea instituţiilor statale şi/ sau profesionale de sub cizma care, astăzi, li s-a aşezat, cu incredibilă aroganţă, fără a se mai păstra cele mai slabe aparenţe, pe grumaz. Presiunea pentru continuarea puţinelor, dar atât de salutarelor lucruri bune întâmplate în ultimul timp în justiţie, pentru egalitatea în faţa legii, pentru libertatea presei – fie şi aşa isteroidă şi divizată în două tabere cum e ea. Presiunea pentru acces la instituţiile democratice europene, nu în speranţa că suntem iubiţi (nici n-ar avea oamenii de ce să ne iubească, re-tardaţi cum suntem, căzând în cinci zile cât am urcat în cinci ani), ci în certitudinea că numai de încă o bombă politico-socială n-are nevoie continentul, fie şi la marginea-marginii sale.

Construirea, în continuare, a unei societăţi civile, a cărei re-înviere e prea târzie pentru alegerile din anul acesta, dar care ar putea să-şi regândească şi să-şi repoziţioneze rolul de-a lungul viitoarei legislaturi, chiar dacă, sau cu atât mai mult dacă politicienii vor încerca din nou să ne sugrume. Şi, mai ales, lucrul acesta extrem de simplu, atât de simplu şi de i-mediat că aproape nu-l mai observăm (sau, mă rog, aproape că nu-i sesizăm importanţa): educaţia în pieţe, vorbitul – fie şi în contradictoriu – în spaţiul public despre politică, legalitate, stat de drept, alternative. Pentru a consolida drumul (deja, fiţi siguri, deschis în iarna trecută) către dezideratul aparent extrem de naiv, în realitate/ idealitate foarte profund, exprimat ieri într-una din 'strigăturile' Tinerilor Mânioşi:
“Fiecare cetăţean/ propriul politician!”

This article has 1 comment

  1. Din păcate, deocamdată (şi, de fapt, în viitorul imediat previzibil), societatea românească este polarizată: USL sau PDL sunt cele două posibilităţi viabile. Acum PDL pretinde că reprezintă dreapta – logic, din moment ce USL e clar de stânga…
    Dificultatea pentru puţinii oameni conştienţi constă în a alege între Băsescu şi camarila sa (între care nu trebuie încă uitaţi Anastase, Igaş, Botiş, precum şi alte cazuri patologice) sau Iliescu şi Voiculescu (adevăraţii conducători ai cuplului Pontanescian) şi toate tristele figuri din jurul lor, precum Hrebenciuc, Ruşanu (poftim şi un penelist…), Şova, Mazăre, Vanghelie, Dragnea, Oprişan etc. etc. etc.
    Părerea mea…

Comments are closed.