Amintiţi-vă scena: ceaţa pădurii Snagov, locul unde Stere Gulea a ales să filmeze momentul care avea să încheie ecranizarea romanului Moromeţii. Dar, numind pădurea, comit deja o eroare (pe lângă cele, flagrante, de poziţionare teoretic-literară pe care le-am făcut deja – dar, ca “fost literat”, pe astea îmi chiar place să le fac). Nu e important care pădure apare în film – ci, fireşte, ce spune ea. Şi ceaţa. Ce induce, peste şi dincolo de puterea cuvintelor, ceaţa. Şi vocea lui Rebengiuc, pronunţând o replică mult mai banală decât constatarea “filosofică” din încheierea romanului lui Preda (despre timpul care, în preajma războiului, îşi pierduse răbdarea şi ritmul) – dar căreia, în contextul vizual-sonor şi, mai ales, atmosferic al scenei, rostirea îi răstoarnă banalitatea în profunzime. Fiindcă unele sunt cuvintele cu care poţi încheia o carte, cu totul altele cele potrivite unui final de film.

Mă întristează mai mult decât mă aşteptam instalarea concretă a puterii USL, felul cum şi mijloacele prin care ea se întinde, acoperă. Şi, vă rog să mă credeţi, mă aşteptam la foarte multă întristare. În ianuarie, în piaţa centrală a Clujului, strigam, printre mulţi, mulţi (şi mai ales buni, exaltaţi, vorba aia, 'fierbinţi') prieteni că guvernul Boc trebuie să cadă. Cu ceva vreme mai târziu, despre guvernul-de-clone, sau guvernul-fantomă MRU scriam acelaşi lucru. Fără să ne pierdem vreo clipă, prietenii mei sau eu, luciditatea de a şti că viitorul post-PDL numai roz nu avea să fie.

Şi totuşi, USL-iştii au reuşit să mă dezamăgească mai mult şi mai repede, chiar, decât îmi închipuisem. (Optimist din fire fiind, ar trebui să spun: s-a dovedit încă o dată că e loc de mai bine, şi că never say never.) Înainte de a discuta lucrurile concrete care mă determină să spun asta, vreau să vă dau explicaţia de principiu şi/sau de adâncime:

Antonescu-Ponta-Voiculescu au confiscat direcţia imprimată de mişcarea de stradă din iarnă. I-au folosit momentum-ul pentru ca, speculând apoi traseismul câtorva zeci de oameni… să zicem labili, dintr-un Parlament deja situat 'pe muchie de cuţit' în ce privea tabăra deţinătoare a 50% + 1, să pună mâna pe Putere. Este lucrul normal pe care un om politic trebuie să îl facă, deci nici un reproş aici.

Dar, în primul rând, s-au grăbit; şi, făcând aceasta, au ucis mişcarea. Încă din momentul în care, la insistenţele lui Antonescu, USL a organizat la Bucureşti un miting 'pe' revendicările Pieţei Universităţii, a fost clar că aceasta va sucomba. Fireşte, mai întâi s-a produs o scindare.

A fost un grup relativ omogen la TNB, scăldat în lumina Antenelor şi a Realităţii şi hrănit, în fiecare seară, cu pizza provenită dintr-o sursă mie, cel puţin, necunoscută, (am luat şi eu într-un rând, că mi-era frig şi, oricum, n-aveam de gând să strig vreodată pentru un partid; nu era extraordinar de bună, dar era călduţă, pica bine pe frigul bucureştean). Un grup nu întru totul artificial, departe de mine a spune asta, ci… manipulat-instrumentalizat: când am 'izbucnit' şi pe partea lor a pieţei cu steagurile şi scandările noastre Salvaţi Roşia Montană, oamenii au reacţionat excelent, ni s-au alăturat; doar televiziunile şi-au stins de îndată luminile, aşteptând să treacă valul.

De partea cealaltă a străzii, era o 'trupă' mult mai pestriţă, mai 'neregulată', mai tânără – mai asemănătoare, dacă îmi permiteţi, cu nucleul dur al celeilalte Pieţe a Universităţii, de repede-după-Revoluţie. Mai autentică. Mai ales aceştia au fost oamenii care au suferit atunci când o rezolvare… politică începuse a se contura. Şi nu fiindcă aceasta nu ar fi fost necesară -dimpotrivă, cred că era unica soluţie, mai mult, că într-o lume ideală/ o ţară ceva mai normală şi trează, PDL-ul ar fi fost 'dat jos' mult mai devreme. Ci pentru că ştiam ce va veni.

Şi, vai, cât de cu-vârf-şi-ndesat s-au confirmat relele noastre aşteptări!

Fiindcă, în al doilea rând, nu doar că Victoraş-şi-Crinuţ ne-au furat fascinanta jucărie (fiindcă spiritul acesta al pieţelor, odată gustat, are o binecuvântată dimensiune “adictivă”), dar eu cred că ne-au furat-o urât, la drumul mare, într-o conivenţă, o complicitate implicită şi gregară care îi leagă pe toţi politicienii, dincolo de show-ul disputei de valori pe care îl joacă de ochii lumii, împotriva tuturor ne-politicienilor. Pe de o parte, V-şi-C erau nerăbdători, iar cei din spatele lor hămesiţi. Pe de altă parte, să fi lăsat Pieţele României să lucreze mai departe… ar fi fost catastrofal, fiecare oră şi fiecare zi de cristalizare, nuanţare, fortificare a spiritului civic reprezentând un pericol în plus pentru conducătoii 'de meserie' ai societăţii instituţionalizate.

Fiindcă, vă rog să nu vă faceţi iluzii, Videanudrea, Boclaga, Prigonoschi şi alţii le sunt inamici USL-iştilor; dar conflictul lor de mucava e nimica toată faţă de conflictul între ei toţi (mulţii, vocalii, grosolanii actori ai acestor scene-pentru-proşti, ca şi puţinii, nu însă mai rafinaţii, scenarişti şi regizori) şi noi, cei aflaţi de astalaltă parte a cortinei. O cortină numai în aparenţă de catifea.

Alfa-şi-omega, regula totodată primă şi ultimă a jocului e simplă: oricât de mizerabili ar fi participanţii, oricât de mult s-ar detesta ei unii pe alţii, oricâtă energie pe alocuri sinceră ar pune în a-şi înfige cuţitul unul în burta celuilalt (şi apoi iarăşi, în şale, neapărat pe la spate), important este să ne ţină convinşi că unii sunt alternativa la alţii, şi că împreună ei acoperă tot orizontul posibilului.

Mai pe româneşte: că dacă a plecat PDL-ul, a fost doar pentru că noi, de fapt, ne dorim USL-ul; iar dacă se prăbuşesc toate astea, pentru nemulţumirea uriaşă, dizenteric-iraţională a poporului-cel-mai-de-jos, se poate inventa oricând încă o latrină spoită cu var din cel mai ieftin, otevist. Totul şi orice, ca să nu ne dăm seama că i-am putea refuza în bloc, cu PPDD cu tot. Dar despre cum se poate face practic treaba asta care, suntem învăţaţi pe toate canalele de douăzeci şi mai bine de ani, ar fi “imposibilă”, altă dată.

Deocamdată, să recapitulăm rapid ce s-a întâmplat după ce cu adevărat s-a schimbat puterea – în ce priveşte majoritatea parlamentară. Am fost loviţi în numeroase locuri, dar parcă totuşi cel mai nu doar dureros, ci şi pe-termen-lung periculos a fost învăţământul. A fost adusă, la vârf, o exponentă a furiei universităţilor privat-penibile împotriva oricărei ierarhizări calitative, chiar dacă, sau tocmai fiindcă aceasta (ierarhizarea) a fost făcută de organisme externe, fără presiune, vorba aia, pedelistă. A fost lăsată, găunoasa blondă care nu ştia nici măcar să scrie numele prestigioasei universităţi la care, chipurile, studiase, să stea până când gafa şi buba erau aşa de vizibile, încât trecuseră în domeniul olfactivului şi, vorba aia, ne “muta nasurile” chiar şi când am fi vrut să ne uităm în altă parte. Apoi, tocmai când crezuserăm că mai rău nu se poate, a fost suită în copac scroafa supremă, încarnarea, de data aceasta, nu a unui principiu al ştergerii diferenţelor graduale (“de ce nu ar fi Spiru Haret egală cu UBB?”), ci a – şi vă rog să fiţi atenţi acum, căci niciodată nu m-aţi auzit vorbind mai serios şi la obiect – regulii primordiale să nu furi, în domeniul, voi spune, nu doar al proprietăţii, ci al pater/maternităţii intelectuale.

[Aici, dacă nu sunteţi interesaţi de nuanţe, vă rog să săriţi peste pasaj şi să mergeţi spre ideile finale ale textului. Dar trebuie să spun, spre a mă lămuri mie însumi şi celorlalţi, aşa: cred că dreptul cel mai sfânt pe care îl putem avea, ca fiinţe libere, demne şi creatoare, e să ni se recunoască autorship-ul, contribuţia fie originară, fie măcar originală, la ceva pe care ceilalţi îl utilizează în viaţa lor (rece-gânditoare sau sufletească, sau practică, sau toate amestecate sau deodată). Nu sunt, nu am fost niciodată destul de capitalist ca să admit sfinţenia, chipurile 'absolută', a proprietăţii private… mai mult decât atât, în faţa corporatismului contemporan devin tot mai înclinat spre o stângă activistă. Dar vreau să ştiu cui, cărui inventator-autor-artist-scriitor, trebuie să-i mulţumesc pentru cutare sau cutare utilitate/ bucurie/ profunzime a vieţii mele, în faţa cui trebuie să mă înclin, fie şi o singură clipă, chiar dacă, de cele mai multe ori, doar în gând, atunci când o idee nouă mă cuprinde şi mă electrizează. Acest drept, dreptul-de-origine (şi nu de control) asupra lucrurilor vii, mai ales a acelora care ne pot locui-şi-mişca, e pentru mine incomparabil mai important decât orice aiureală capitalistă despre imobile, mijloace de producţie, acţiuni şi, vai, vai! bani.]

Băsescu a încercat, undeva la începutul anului, să elimine din zona de vârf a sistemului medical un om în care aveam o imensă (şi, cred, de el binemeritată) încredere. Şi a plătit pentru asta. Apoi Ponta a aşezat, la vârful nu doar administrativ, ci şi simbolic, al celuilalt sistem care constituie o mare miză pentru societatea românească actuală, un ins al cărui comportament constituia o sfidare la adresa valorilor celor mai elementare pentru lumea intelectuală. Şi nu doar că l-a pus acolo, dar a ezitat preţ de câteva zile, fiecare cântărind o veşnicie, înainte să-l dea jos. Pentru ca, în cele din urmă, aceeaşi Putere să destructureze tocmai Comisia de etică, organismul care ar fi trebuit să-i dea plagiatorului-şi-mincinosului Ioan Mang pedeapsa mai-mult-decât-cuvenită.

Iar acum (sar peste celelalte, căci mă interesează, cum vedeţi, aria asta, zic unii, rarefiată a intelectualităţii, învăţământului, culturii), noua Putere a mai făcut şi treaba aceasta cu ICR-ul.

Sunt înmărmurit. Şi nu fiindcă l-aş adora pe Patapievici. Dimpotrivă, încă din vremea când el era o formidabilă vedetă a pieţii/ vieţii intelectuale româneşti (vă mai amintiţi Zbor în bătaia săgeţii?), stilul şi viziunea lui general-ideologice mă deranjează serios. Cu atât mai puţin, fiindcă mi-ar fi simpatic Băsescu – un om care, din punctul meu de vedere, e o formidabilă, chintesenţială încarnare a relelor endemice din societatea românească. Ci fiindcă iarăşi, iarăşi, iarăşi amestecăm interese pur politice în viaţa unei instituţii care funcţiona bine de tot.

Fiindcă – spre a mă întoarce, în sfârşit, la ideea care guvernează tot acest prea lung text – se mai dovedeşte o dată că, în România, politica reală, concretă, e acea energie, eminamente negativă, care 'rade tot'. Tot. Orice competenţă, orice reuşită, orice stabilitate instituţională, orice construcţie raţională. Orice ar putea fiecare dintre noi, ăştialalţi, să producă vreodată bun pentru celilalţi – cu talentul, munca, priceperea, creativitatea proprie.

Moromeţiana întrebare din titlu era, teamă mi-e, retorică. Orbirea cu care Victor Ponta a tratat cazul Mang, echivalentă cu cea a unui manager de spital care, nepricepându-se la medicina propriu-zisă, ar lăsa o ciumă să se răspândească prin sistemul de aerisire în saloanele oricât de bine puse-la-punct, e simptomatică pentru gândul, veţi recunoaşte, înspăimântător, pe care l-am pomenit adineaori şi pe care, acum, îl repet. Că nu are rost, în nici un domeniu al vieţii reale, civile, de zi-după-zi, să construieşti, câtă vreme un politician poate veni mâine să distrugă.

Unde mergem noi, aşadar, domnilor Ponta, Antonescu, Bocbăsescu, altundeva decât nicăieri, izbiţi, de fiecare dată când ne-am pornit, în moalele capului de bâtele incompetenţei politice şi/sau administrative, de stupiditatea răzbunării oarbe, de mania uciderii caprei vecine?
Răspunsul, după părerea mea, tocmai că nu poate fi dat de persoanele 'publice' pe care tocmai le-am numit, nici de nimeni din tagma lor. Răspunsul, am mai spus-o, oricât de diafan şi neclar deocamdată, poate să vină doar din afara politicii, şi să se menţină atât cât se poate în afara politicii, în domeniul societăţii care, tocmai de aceea, se numeşte civilă.

Fiindcă, să nu uităm, nici o clipă: cel puţin în şi pentru România actuală, toate partidele sunt aceeaşi mizerie.

Cu excepţia ppdd-ului, desigur, mai mizerabil decât restul. Dar ppdd-ul nu e decât locul în care s-a scurs zeama acră şi fetidă a tot ce e mai rău în sistem. Simptomul cel mai clar, dacă mai era nevoie, că suntem bolnavi rău, rău, rău de tot.