Aşadar aşa începe. Cu o mare, mincinoasă linişte înaintea, nu ştiu dacă a furtunii… înaintea întunericului. Cu o păcăleală, pentru care păcălitorii, sau cel puţin rostitorii, sunt foarte puţin vinovaţi. Singura lor eventuală vinovăţie e că nu îşi asumă riscul unei gândiri la fel de mari pe cât e de mare gravitatea situaţiei.

Decizia, sau mai exact indecizia de acum două zile a Curţii Constituţionale, sub aparenţa unei detensionări, e încă un moment catastrofal în scurta istorie a intrării României în demenţă, în criză nu doar economică, ci şi identitară, în vrie. Cu nimic mai monstruoasă, în ea însăşi, decât lovitura de stat începută (şi azi continuată într-un mod neaşteptat) de USL, pe de o parte, şi descalificanta laşitate a îndemnului băsesciano-pdl-ist la boicotarea referendumului, de cealaltă parte, ea, ridicola, dar aproape inevitabila decizie de azi a CCR e totuşi un punct de cotitură. Ea cumulează efectele, transformând prăbuşirea ţării şi a noastră, a fiecăruia dintre noi, din oblică şi îngrijorătoare în verticală, probabil de ne-mai-oprit.

Aşa începe, aşadar. După o primă abatere a vântului, ca un calm aperent. Aşa începe lucrul pe care nici unul dintre noi nu credea să-l mai păţească vreodată în viaţă; lucrul pe care mulţi dintre voi, cititorii mei, încă refuzaţi să-l vedeţi… sau despre care încă mai speraţi că n-o să se întâmple.

Aşa începe. Cu un prim-ministru care instrumentează instituţiile statului pentru a ne spune că negrul e alb şi pentru a-i face ineficienţi, sau chiar a-i discredita, pe cei care ştiu şi spun că negrul e negru. Cu un preşedinte interimar care, deşi s-a autosuspendat din propriul partid, îi cere acestuia să-l elimine de îndată pe colegul care a îndrăznit, oricât de decent şi de justificat, să-l critice personal. Cu un preşedinte suspendat care, după ce peste şapte milioane de oameni i-au cerut plecarea, îşi începe discursul hăhăitor cu agitarea ‘flăcării democraţiei’. Cu un ministru al Educaţiei (al patrulea în câteva săptămâni) care ameninţă fără jenă Universitatea care încearcă să-şi facă datoria profesională, sancţionând moral un plagiator. Cu un ministru de externe oscilant între simpla grando-mito-manie şi delirul filo-rus. Cu o Putere care vorbeşte public despre scoaterea din statisticile votanţilor a românilor de peste hotare sau a ungurilor şi nemţilor ‘dinăuntru’. Şi mai ales, fiindcă, nu-i aşa, asta e „faza zilei”, cu un ministru de interne care, din poziţia de conducător al singurei instituţii care poate şi trebuie să ne spună care e populaţia cu drept de vot, ne dă atât înainte, cât şi după referendum, o cifră pe care, totuşi, o retrage fără nici o jenă câteva ore mai târziu, atunci când interesul partinic al coaliţiei de guvernământ o cere.

Aşa începe. Fără nici o demisie. Nici a plagiatorului din fruntea Guvernului, nici a adormitului-altfel-mereu-ahtiat-de-linşaj de la Cotroceni. Cu atât mai puţin, a preşedintelui-iubitor-şi-iubit-de-popor care i-a întors, la ananghie, poporului dosul său gros şi nesimţit de fost marinar. Fără, în fine şi mai cu seamă, demisia oamenilor zilei, miniştrii/ secretarii de stat ai Administraţiei şi Internelor. Cu minciuna fluturată în văzul tuturor, ca un mesaj clar: cine deţine, chiar şi momentan, puterea poate face orice. Cu incompetenţa transformată din motiv de ruşine în steag de luptă: noi, organizatorii scrutinului, îl contestăm, începând cu baza de pornire – cifrele pe care tot noi le-am furnizat.

Ce e aceasta? Ce-ncepe azi atât de special, de ce toate cuvintele mari, şi cu toate astea îngrozitor de metaforice de mai sus, de ce scriu rândurile astea abia acum, de pe-acum, tocmai acum? Fiindcă, da, asistăm la un proces în dezfăşurarea căruia această hotărâre a CCR poate fi văzută drept doar unul din jaloane, printre altele – eu însă spun că el îmi pare a fi the point of no return.

Iarna începe. Întunericul începe. Sfârşitul democraţiei începe. Sfârşitul normalităţii. Începe o mai lungă, mai adâncă demenţă. Se cască – din ceea ce înainte era doar o non-coincidenţă ideatică din cele pe care le dezbatem, printre glume, la o cafea – o falie tot-mai-de-netrecut. Se umflă, in fiecare dintre noi, dezamăgirea, dezgustul, supărarea; se umflă, se amestecă, se omogenizează, devin ură.

Mâine, cei (un pic mai) mulţi le vor pune laţul de gât celor (un pic mai) puţini. Laţul tuturor puterilor statului, dar mai ales laţul tuturor puterilor în mod obişnuit civile, ale instituţiilor. Poimâine, 90 la sută dintre cei (un pic mai) puţini, văzându-se la pământ, cu bocancul pe obraz, vor ceda. Revenind la politica supravieţuirii, tăcând sau, pur şi simplu, până se mai poate, plecând. Şi abia acest procent, cel pe care tocmai l-am pomenit, e unul care va cântări.

Pentru că astăzi, mulţi dintre cei mulţi au trecut graniţa interioară după încălcarea căreia îţi spui: “acesta e un război, putem face abstracţie de regulile elementare ale jocului, până îl câştigăm şi redobândim normalitatea; vom restaura drepturile cetăţeneşti şi protecţia opţiunii minoritare după”. Pentru că ziua de ieri, când într-adevăr un nătărău, pe numele lui Traian Băsescu, se agăţa de un scaun de pe care alţi nătărăi, şi mai agresivi, se chinuiau să-l dea jos, a trecut şi dusă este, oricât de orbi am rămâne, deocamdată, la această realitate. Şi mai ales pentru că mâine a început, deja, sub auspiciile capriciului-de-moment al majorităţii gregare, fără legalitate, fără necesara temporizare a unei democraţii reale, fără nici un fel de protecţie a oricărei opţiuni puse, într-o privinţă sau alta, sub zodia lui… 50% – 1.

———-

Lipsită de sprijinul legalităţii, democraţia se trasformă în tiranie a momentanei majorităţi. Un aspect adesea foarte neplăcut, pentru cei mai mulţi dintre noi (mai exact, pentru fiecare dintre noi, din când în când) e cel legat de trădarea, reală sau doar închipuită, a intereselor şi aşteptărilor noastre de către reprezentanţii noştri aleşi. L-am votat, ieri, pe politicianul x, care astăzi se comportă ca şi când nu mi-ar fi făcut toate promisiunile de ieri, ba chiar ‘lucrează’ în contra a ceea ce spunea înainte de alegeri. Trist, dar necesar. Fiindcă în absenţa principiului regulatoriu care le asigură, după alegeri, acestor oameni un mandat cu o durată in-dependentă de isteriile noastre, totul se transformă în haos. Astăzi, scoşi din preocupările noastre obişnuite, scoşi din sărite, scoşi din minţi de războiul între parlamentari (printre care traseiştii, încălecaţi pe graniţa subţire a lui 50%, fac propriu-zis legea) şi preşedinte (şi el vechi manipulator notoriu al majorităţilor), înrolaţi într-o tabără din două şi tot mai incapabili să auzim argumentele celeilalte, am devenit extrem de tentaţi să câştigăm meciul repede, acum, cu orice preţ. Şi indiferent cât de penibil-simplu explicabilă e abţinerea de la o decizie tranşantă a Curţii Constiuţionale (judecătorii sunt, ca părtinire, 5 la 4; or era nevoie de o majoritate, calificată, de 6 la 3), faptul că arbitrul… legal al acestei confruntări a ales să vâre, ca struţul, capul în pământ nu simplifică lucrurile. Dimpotrivă, cred eu, tocmai că le împinge definitiv spre dezastru.

Întunericul e aproape, iarna soseşte. Şi (cu precizarea că, deşi are formularea unei glume, gândul acesta e lucid, trist şi destul de înfricoşat), vă asigur, iarna nu-i ca vara.

Articolul are un comentariu

  1. Pingback: Calendarul mizeriei sau despre intrarea în vrie a României / partea I, datele brute : Blogul ActiveWatch

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *