În preajma sărbătorilor de Paște, Ovidiu Spinache, din Bârlad, și-a lipit afișul din imagine în fața gurii de metrou de la Piața Romană. După cum ne-a declarat, are studii liceale finalizate prin diplomă de bacalaureat, calificare în meseria de maseur obținută la Iași, este nevăzător și a căutat loc de muncă 10 ani în toată Moldova. S-a lovit în Moldova și de problema sărăciei și de cea a discriminării, așa că a venit în București să se izbească, probabil, numai de discriminarea persoanelor cu dizabilitați, în condițiile în care guvernul României nu reușește să pună în practică legi care interzic acest lucru.
Problema lui cea mai mare nu este, neapărat, cea materială. Dispune de pensie de invaliditate de gradul I, de certificate de handicap, dar vrea să muncească, să se simtă util și să relaționeze cu oamenii. “Vreau să intru în rândul lumii!”, este apelul lui disperat. Caută o angajare fie cu contract de muncă, fie la negru, numai să muncească. Nu-și pune problema locuirii în București, pentru că are cunoștințe care l-ar ajuta aici. Și este dezamăgit că nu a fost sunat de o companie care să-l angajeze.
Așadar, cum se îndreaptă societatea românească către o Europă fără bariere pentru persoanele cu dizabilitați când egalitatea de șanse se revendică în plină stradă și în plin centru al Bucureștiului?
Probabil că acest gen de protest ilustrează într-un mod esențial falimentul politicii guvernamentale în a pune în practică legi care interzic discriminarea, concepute relativ conform standardelor europene.
În România, rata de ocupare a unor astfel de persoane rămâne una din cele mai scăzute din Europa, aproximativ 5%, în condițiile în care, în societățile cu democrații avansate, dizabilitatea este văzută că o problemă a întregii societăți. La urma urmei, gradul de civilizare a societații este dat, în mare măsură, de atitudinea față de astfel de persoane, iar protestul lui Ovidiu Spinache este relevant față de complexul de condiții creat de mediul social românesc.
Sigur, extrapolând față de cazul Spinache, misiunea guvernanților nu e ușoară deloc, pentru că grupul țintă este unul foarte eterogen. Și politicile de ocupare, pentru persoanele cu dizabilitați, ce tratează uniform grupul țintă, sunt sortite eșecului. O abordare individualizată ar duce la rezultate mai bune, dar cu costuri mai mari.
Noile tendințe pe plan mondial impun termenul de “persoană dizabilitată” în locul celui de “persoană cu dizabilitații”, arătând că dizabilitatea este un atribut al relației persoană – mediu. Legea românească nu a parcurs deloc traseul handicap – persoană cu dizabilități – persoană dizabilitată, iar implementarea ei, de asemenea, lasă de dorit. În legea 448/2006 de protecție și promovare a drepturilor unor astfel de persoane este încă prezent termenul de handicap. Art.75 al.2 din legea 448/2006 promovează conceptul potrivit căruia”persoana cu handicap încadrată în muncă reprezintă o valoare adăugată pentru societate și, în special, pentru comunitatea căreia îi aparține”. Ovidiu Spinache parcă simte acest lucru fără a-l cunoaște.
Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală, ne demonstrează afișul prin care Ovidiu Spinache își revendică drepturile în Piața Romană din București. Mediul neadaptat este cel care dizabilitează o persoană. În anunțul său, Ovidiu Spinache iese în întâmpinarea mediului și îl înfruntă cu ochii voinței.
- September 2020
- March 2020
- July 2019
- June 2019
- May 2019
- November 2018
- September 2018
- June 2018
- April 2018
- February 2018
- November 2017
- October 2017
- August 2017
- July 2017
- May 2017
- April 2017
- March 2017
- February 2017
- January 2017
- December 2016
- November 2016
- October 2016
- September 2016
- August 2016
- July 2016
- May 2016
- April 2016
- March 2016
- February 2016
- January 2016
- December 2015
- November 2015
- October 2015
- September 2015
- August 2015
- July 2015
- June 2015
- May 2015
- April 2015
- March 2015
- February 2015
- January 2015
- December 2014
- November 2014
- October 2014
- September 2014
- August 2014
- July 2014
- June 2014
- May 2014
- April 2014
- March 2014
- February 2014
- January 2014
- December 2013
- November 2013
- October 2013
- September 2013
- August 2013
- July 2013
- June 2013
- May 2013
- April 2013
- March 2013
- February 2013
- January 2013
- December 2012
- November 2012
- October 2012
- September 2012
- August 2012
- July 2012
- June 2012
- May 2012
- April 2012
- March 2012
- February 2012
- January 2012
- December 2011
- November 2011
- October 2011
- September 2011
- August 2011
- July 2011
- June 2011
- May 2011
- April 2011
- March 2011
- February 2011
- January 2011
- December 2010
- November 2010
- October 2010
- September 2010
- August 2010
- July 2010
- June 2010
- May 2010
Nu e o problema a guvernantilor/companiilor, e o problema a societatii. Din 1930 incoace societatea romaneasca a ascuns pe toti cei ‘imperfecti’, inapti de munca, tot ce era rasa impura fie in lagarele naziste fie mai tarziu in acele institutii numite spitale de irecuperabili, fie ferecati in casa.
Copil fiind nu am vazut sindrom down decat la facultate – desi statisticile arata incidenta lor. Am lucrat 10 ani in bucuresti si dupa 1-2-3 ani am aflat de probleme grave ale colegilor, dar bine ascunse la angajare.
In plus, aceste ajutoare sociale/pensii de boala au dus si la lenevirea persoanelor cu handicap. A trebuir sa plec din tara si sa remarc ca se poate sa lucrez cu coleg nevazator sau altul in scaun cu rotile – ambii cu o inteligenta peste medie.
Cat despre maseuri, am facut recuperare pt durerile de coloana la Lotus – o clinica la Piata sudului si unul era nevazator si altul era mut. Deci exista sanse – abordarea lui nu e cea corecta ca asteapta sa fie contactat – dar pt asta cineva il poate ajuta sa ii depuna cv direct la clinici dar si spitale de recuperare; ar putea incerca si la saloanele de slabit/infrumusetare (desi de obicei acolo sunt preferare maseuze femei)