Cazul Ovidiu Spinache și conceptul de dizabilitate

În preajma sărbătorilor de Paște, Ovidiu Spinache, din Bârlad, și-a lipit afișul din imagine în fața gurii de metrou de la Piața Romană. După cum ne-a declarat, are studii liceale finalizate prin diplomă de bacalaureat, calificare în meseria de maseur obținută la Iași, este nevăzător și a căutat loc de muncă 10 ani în toată Moldova. S-a lovit în Moldova și de problema sărăciei și de cea a discriminării, așa că a venit în București să se izbească, probabil, numai de discriminarea persoanelor cu dizabilitați, în condițiile în care guvernul României nu reușește să pună în practică legi care interzic acest lucru.
Problema lui cea mai mare nu este, neapărat, cea materială. Dispune de pensie de invaliditate de gradul I, de certificate de handicap, dar vrea să muncească, să se simtă util și să relaționeze cu oamenii. “Vreau să intru în rândul lumii!”, este apelul lui disperat. Caută o angajare fie cu contract de muncă, fie la negru, numai să muncească. Nu-și pune problema locuirii în București, pentru că are cunoștințe care l-ar ajuta aici. Și este dezamăgit că nu a fost sunat de o companie care să-l angajeze.
Așadar, cum se îndreaptă societatea românească către o Europă fără bariere pentru persoanele cu dizabilitați când egalitatea de șanse se revendică în plină stradă și în plin centru al Bucureștiului?
Probabil că acest gen de protest ilustrează într-un mod esențial falimentul politicii guvernamentale în a pune în practică legi care interzic discriminarea, concepute relativ conform standardelor europene.
În România, rata de ocupare a unor astfel de persoane rămâne una din cele mai scăzute din Europa, aproximativ 5%, în condițiile în care, în societățile cu democrații avansate, dizabilitatea este văzută că o problemă a întregii societăți. La urma urmei, gradul de civilizare a societații este dat, în mare măsură, de atitudinea față de astfel de persoane, iar protestul lui Ovidiu Spinache este relevant față de complexul de condiții creat de mediul social românesc.
Sigur, extrapolând față de cazul Spinache, misiunea guvernanților nu e ușoară deloc, pentru că grupul țintă este unul foarte eterogen. Și politicile de ocupare, pentru persoanele cu dizabilitați, ce tratează uniform grupul țintă, sunt sortite eșecului. O abordare individualizată ar duce la rezultate mai bune, dar cu costuri mai mari.
Noile tendințe pe plan mondial impun termenul de “persoană dizabilitată” în locul celui de “persoană cu dizabilitații”, arătând că dizabilitatea este un atribut al relației persoană – mediu. Legea românească nu a parcurs deloc traseul handicap – persoană cu dizabilități – persoană dizabilitată, iar implementarea ei, de asemenea, lasă de dorit. În legea 448/2006 de protecție și promovare a drepturilor unor astfel de persoane este încă prezent termenul de handicap. Art.75 al.2 din legea 448/2006 promovează conceptul potrivit căruia”persoana cu handicap încadrată în muncă reprezintă o valoare adăugată pentru societate și, în special, pentru comunitatea căreia îi aparține”. Ovidiu Spinache parcă simte acest lucru fără a-l cunoaște.
Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală, ne demonstrează afișul prin care Ovidiu Spinache își revendică drepturile în Piața Romană din București. Mediul neadaptat este cel care dizabilitează o persoană. În anunțul său, Ovidiu Spinache iese în întâmpinarea mediului și îl înfruntă cu ochii voinței.