Am discutat cu Daniel Caraivan, fondator și președinte al Asociației DANROM din Făurei, doctorand în sociologie și membru al Grupului De Dialog Şi Cooperare pentru Incluziunea Romilor (Roma Sounding Board), grup iniţiat de Banca Mondială. Daniel a povestit despre experiența lui ca elev de etnie romă în mediul preuniversitar românesc, despre perspectiva lui asupra reformelor necesare din educație și despre cum putem să reacționăm într-un mod sănătos atunci când sunt martori la nedreptăți.

Carte de vizită

Numele meu este Daniel Caraivan. Sunt din județul Brăila, sunt activist pentru drepturile omului, sunt de etnie romă, am 38 de ani și în prezent sunt doctorand SNSPA în Sociologie. Sunt licențiat în Științe Administrative și Juridice și am absolvit un master în Studii Rome în cadrul SNSPA.

 

Ce școală, liceu și/sau studii superioare ați finalizat?

Am absolvit liceul pentru deficienți de vedere pentru că sunt persoană cu dizabilități, școala finalizând-o tot aici, dar pentru că aceasta s-a împărțit la un moment dat în trei școli, am studiat până în clasa a VII-a în mediul rural, localitatea Cireșu, județul Brăila, apoi aproape un an de zile în orașul Făurei și  începând cu clasa a VIII-a m-am transferat la Liceul pentru Deficienți de Vedere din Buzău.

 

Cum ați descrie, în trei cuvinte, instituțiile în care ați studiat? Dar experiența dumneavoastră generală în cadrul acestora?

Fiecare instituție în parte mi-a oferit o experiență personalizată, diferită. La prima școală, cea din comuna Cireșu, județul Brăila, în mediul rural, exista o stare de separatism, așa îl numeam eu atunci, dar nu era clar pentru mine, pentru că nu aveam nici un fel de cunoștință. Nu știam absolut nimic despre atitudinile discriminatorii. Teoretic nici nu avea cine să mă învețe. Știam că fac parte dintr-o familie de romi, romi lăutari, tatăl meu fiind un cunoscut instrumentist la acea vreme. Pentru mine nu era o problemă că suntem de etnie romă, pentru că tatăl meu avea un nume cu rezonanță, atat în localitate, cât și la nivel național. Era și nevăzător. Nu mi se părea o problemă; mai ales că nu eram diferiți ca mod de viață.

 

Locuiam într-un bloc în care trăiau foarte multe persoane din diferite medii sociale, iar pentru noi nu era nimic diferit. Dar la școală existau anumite reacții care întotdeauna erau puțin diferite. O greșeală era de două ori mai gravă dacă erai de etnie romă. Dar atunci consideram că poate așa trebuie să fie și probabil se întâmplă și astăzi elevilor romi. Ei nu știu că este ceva anormal să fii acuzat pe nedrept sau faptul că nu există prezumția de nevinovăție într-o situație când ți se pune ție totul în cârcă din cauza etniei.

Întotdeauna am stat în prima bancă și subliniez acest lucru, că de obicei se întâmplă ca un elev de etnie romă să nu fie pus de prima dată în prima bancă, dar eu aveam o dizabilitate și aveam nevoie să fiu aproape de tablă. Aici chiar dacă eram în prima bancă, tot nu mă ajuta, pentru că clasele erau foarte mari și a existat o presiune. Profesorii care considerau că fac parte dintr-o familie de lăutari și în mentalul lor considerau că am bani și exista o presiune de a se oferi anumite daruri pentru a promova materia respectivă. Ceea ce m-a speriat la acea vreme- una era să fac eu o atenție unui profesor, dar una e să mergi strategic să faci presiune pe un copil și presiune psihologică, ca să promoveze: “Vezi că ai un 5, ești corigent”– păi cum puteai să fii cu 5 corigent?! Teoretic, nu erai, dar practic, aveau ei grijă să fii.  Atunci am zis că acolo nu era de mine.

Eu voiam să mă duc într-o școală unde să fiu evaluat după puterile mele. Nu eram un copil de 10, dar nici de 4. Am decis că trebuie să mă duc undeva unde nu mă cunoaște nimeni, nici că sunt copil de lăutar, nici de etnie romă. M-a avantajat faptul că nu eram nici atât de brunet. Am ales să mă transfer ca să văd care îmi este puterea și să îmi dau seama de ce sunt capabil de fapt, pas pe care nu-l regret nici în ziua de astăzi. Cei cinci ani petrecuți în acea școală au fost o experiență extraordinară și m-au dus la un nivel foarte înalt de pregătire pentru viață.

 

Ați întâmpinat prejudecăți de-a lungul anilor de școală? Dacă da, povestiți-ne despre unele dintre acestea și cum v-au făcut să va simtiti la momentul respectiv.

Nu pot să spun că am fost o victimă continuă a prejudecăților. În general s-a întâmplat în două situații, cel puțin pentru mine. Prima, dacă dispărea ceva din clasă, exista acel aer ironic în care se cam știa cine a luat, adică eu. Bineînțeles că lucrurile se dovedeau și nu eram eu cel vinovat. A doua atunci când în clasa a VIII-a ajunsesem la nivelul cel mai înalt la matematică. Făceam pregătire foarte multă cu profesori dedicați materiei. Era, să zic așa, o experiență a mea din transferuri că trebuie să tragi foarte tare la început ca profesorii să-și facă o impresie foarte bună despre tine, că ești copil bun. Eu am exagerat puțin, astfel încât la matematică am ajuns să fiu propus pentru olimpiadă. Atunci au existat niște reacții destul de dure pe  care nu le anticipasem: „Păi da, stai că el nu merită să fie acolo, sub nicio formă, ce aveți, cum să meargă el acolo”. Chiar dacă era meritul meu, m-am retras. Prin reacția respectivă, într-un fel sau altul, am considerat că poate chiar nu este locul meu acolo și că poate oamenii au dreptate. Nu percepusem atunci că toată asta era de fapt datorită etniei. Consideram că poate am exagerat eu cu învățatul, dar de abia ulterior mi-am dat seama.

Existau inclusiv pedagogi de după amiază care spuneau: “stai mă că nu-i chiar așa, n-ai ce să cauți tu acolo”. Dar profesorul de matematică era un om corect: „Doamne! E dreptul tău, în momentul de față ești cel mai bine evaluat, adică rezultatele sunt cele mai bune în evaluare, trebuie să mergi la olimpiadă” și atunci mi-am dat seama că există posibilitatea să merg. Dacă aș fi insistat să merg după cum era corect, însă dacă rezultatele mele nu erau bune, aș fi avut foarte mult de suferit, aș fi fost supus unui lanț de acuzații și ironii precum: „Vezi mă că nu ești capabil, așa sunteți voi”.

Totuși nu pot să spun că am fost o țintă directă a discriminării. Există însă o ironie întreagă de care abia ulterior mi-am dat seama. Am avut o situație pe care am simțit-o pe pielea mea, când o colegă de-a mea din clasa a IX-a, căreia îi murise un nepoțel, trebuia să meargă la înmormântare, iar noi, restul, trebuia să plecăm din școală cu bilet de voie. Eu, împreună cu un coleg, cel mai bun prieten al meu la vremea aceea, am mers la profesorul care era de serviciu să semnăm biletul. L-am semnat, însă greșisem ora, fiind obișnuiți să trecem ora de final de curs, ora 14, am trecut 14 pe bilet, deși corect era ora 13, după care mi-am permis să fac o modificare pe el. Da, era o greșeală, era un fals, dar ținând cont de contextul situației, cred că putea să fie o excepție.

Reacția a fost foarte, foarte gravă, iar dirigintele a avut o discuție cu mama colegului meu căreia i-a spus: „Vă rog frumos să nu-l mai lăsați să umble cu Daniel, pentru că este țigan și nu are ce învăța de la el”.

Pentru mine atunci a fost primul contact real, prima reacție a unui profesor, o reacție directă, în care mă viza ca etnic rom, pot să spun că a fost primul semn că ar trebui să fac ceva pentru treaba asta și era un om destul de pregătit, profesor de matematică.

 

Considerați că modelele pozitive sunt esențiale pentru împuternicirea și dezvoltarea unei comunități?

În primul rând părintele trebuie să-și susțină copilul, iar aici nu vorbim strict de susținere financiară, ci și de acel sprijin emoțional pe care trebuie să-l asiguri unui copil, sprijin emoțional care e destul de rar în comunitățile rome.

Începând cu 2010 am lucrat aproximativ 2 ani de zile ca expert pe problemele romilor în cadrul primăriei Făurei și nu eram un cunoscător în detaliu al problemelor romilor din localitatea în care locuiam și locuiesc. Făcând 6 luni de zile o cercetare, să văd care sunt problemele reale, nu cele pe care le găseam în primărie, prin dosare, mi-am dat seama că educația era principala mare problemă, avem aici un număr destul de important de romi spoitori, care nu aveau școală nici unul dintre ei.

Stând de vorbă cu părinții copiilor și întrebându-i de ce nu-și înscriu copiii la școală și de ce nu îi lasă la școală, părinții și bunicii aveau explicația că ei, toată viața lor, s-au descurcat fără școală- au muncit, au făcut, au mers la cineva în curte, etc. “De ce să meargă ea la școală, să o vadă un băiat, să pună mâna pe ea, să o corupă?”.

Ei aveau și această problemă, care a mai fost diminuată între timp, își măritau fetele de la o vârstă mai mică, undeva de la 12 ani în sus. În alte situații mai grave, deja de la 16 ani fetele erau în vârstă. Atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva în privința asta. Foarte greu, dar am și reușit. Nu copilul era problema, ci părintele, cu ei a trebuit să lupt. Am găsit și pârghii cu care să pot realiza acest lucru.

În Făurei, până în 2010, nici un rom nu a avut facultate. Începând cu 2010 avem romi studenți în fiecare an.

Sunt 11 ani de atunci, vorbim de generații de copiii care au terminat 8 clase, sunt la liceu și practic am o satisfacție că am contribuit la lucrul acesta și n-am nevoie de mai multe. Să-i văd că termină un liceu și dacă merg și mai departe, la facultate, este extraordinar.

 

Considerați politici precum acțiunile afirmative, o soluție  eficienta pentru comunitățile istoric dezavantajate?

Dezrobirea romilor s-a făcut haotic, tipic românesc, fără nici un fel de măsură care să te împroprietărească sau să existe un proces imediat de a lua copiii să-i ducă la școală. Nu a fost așa, le-a dat drumul pe stradă și a spus: de azi vă descurcați. Mulți dintre ei s-au întors pentru că nu aveau cum să se descurce, alții au luat viața în piept și au reușit sau n-au reușit, mai greu de cuantificat.

Aceste măsuri sunt măsuri compensatorii, ținând cont de perioada sclaviei de 500 de ani, în care romii nu au avut drept, printre altele, la educație și atunci clar să s-a format un decalaj, generații întregi s-au descurcat în viață fără educație.

Ideea este că această perioadă neagră, a sclaviei are efecte și astăzi. În cazul familiilor de spoitori, noi generații întregi s-au descurcat fără școală și s-au descurcat bine, adică au trăit bine: aveau o casă, aveau o căruță, un cal, la nivelul acela al vremii. Până astăzi acesta este un efect al sclaviei și nu vorbim numai de spoitori, ci și la alte neamuri de romi. La lăutari e la fel, ca să poți să studiezi un instrument, nu în școală, ci acasă, tatăl copilului sau o altă persoană din comunitate, care e mai pricepută decât părintele respectivului, îl învață, însă trebuie să abandoneze școala, pentru că trebuie să acorde foarte multă atenție meseriei, meserie care îți va pune și o pâine pe masă, astfel încât nu mai e nevoie să te mai duci la școală. Lăutarii sunt dezvoltați intelectual și au un vocabular vast pentru că au o comunicare deschisă cu foarte multe tipuri de clase sociale. Dar asta nu înseamnă că mulți dintre ei au absolvit școala, de obicei sunt din mediul rural.

Astăzi avem generații de absolvenți de Dinu Lipatti, conservator, foarte mulți. Dar vorbind de trecut, iată că se resimte și astăzi efectul acestei perioade negre a romilor. Mulți nu înțeleg această măsură afirmativă, consideră că el este un „avantaj politic” care le este oferit romilor. Nu este adevărat. Este în diminuare, în curând nu o să mai fie, poate chiar din anul acesta. Anul trecut au fost diminuate cu 60% locurile speciale pentru romi, iar anul acesta e posibil să fie diminuate și mai mult. Asta poate să fie o bucurie pentru unii, pentru mine este o tristețe, pentru că există un avantaj, sunt foarte multe familii care nu înțeleg acest proces educațional sau nu au posibilitatea să investească într-un copil atât de mult, să-l ducă la un nivel de pregătire normal, iar aceste măsuri îi ajutau.

Nu a făcut nimeni o cercetare care să spună da, avem 20 de ani de măsuri afirmative, ia să vedem există un efect pozitiv, negativ, câți romi au beneficiat. Deci asta era treaba ministerului, nu al nostru, al societății civile. În baza acestei cercetări de randament sau ne-randament al politicii publice puteau continua sau nu. Dar ei n-au făcut așa. Asta e o decizie politică astăzi și aș considera-o chiar și cu tentă rasistă. În momentul în care nu ai un document de cercetare în spate, eliminarea a 60% din locurile speciale pentru romi la facultate este o măsură discriminatorie.

O altă problemă este că o minoritate trebuie să aibă elemente cultural identitare, să fie recunoscută din acest punct de vedere, istoria acestei minorități trebuie pusă pe tapet, nu numai de mine ca rom, ci și de restul societății.

Dacă în școală nu facem acest lucru, e normal ca omul să gândească despre mine, că el are o experiență cu un rom și atunci pentru el înseamnă că toți sunt la fel, dacă el știe că în trecut lucrurile au stat într-o formă sau alta și că există tipul acesta de atitudini. Toate aceste lucruri trebuie făcute cunoscute. În perioada comunistă au existat politici de integrare, dar prin asimilare forțată.

 

Când a fost ultima oară când v-ați confruntat cu prejudecățile celorlalți? În ce context s-a întâmplat și cum ați reacționat?

La mine e greu să mai spun că mă confrunt eu cu prejudecăți. Există o înrădăcinare a acestor prejudecăți, pe care le scoți foarte greu. O parte din majoritari îmi spun: „da, dar eu știu romi care mi-au spus <<nu mai ne numi romi că noi suntem țigani>>”. E greu de înțeles lucrul acesta, dar dacă tu de sute ani îi spui țigan, el va răspunde la numele de țigan. Așa au pomenit din trecut, că așa li se spune, pentru că în limba romani nu există cuvântul țigan. E foarte greu să poți să schimbi asemenea mentalități, e foarte dificil și acest lucru nu se poate face decât cu educație.

Luptăm de ani de zile să introducem în manuale istoria romilor, sau atunci când vorbim despre Holocaust să vorbim și despre romi. Am văzut în liceul din localitatea de unde sunt, total întâmplător, pe holul liceului, lucrări expuse despre Holocaust, la un concurs despre Holocaust, eseuri făcute de copii, nici un eseu nu a introdus partea de romi, că romii au fost victime. Acolo nu este vina elevului, este vine profesorului

 

Se spune, adesea, că totul începe de la educația primită de acasă. Care considerați că sunt cele mai dăunătoare atitudini și preconcepții despre persoanele de etnie romă pe care părinții de etnie română continuă să le perpetueze copiilor lor?

Primul contact pe care copilul îl are cu ideea romi este: „fii cuminte, că dacă nu te dau la țigani”. Deci pornim de la un lucru negativ, încă mai există persoane de genul acesta, care, formează un tip de educație prin amenințări de genul acesta.

Ceea ce la fel este destul de grav, este că în mediul rural lucrurile au stat mai diferit întotdeauna: romii au lucrat mult mai eficient cu majoritarii în mediul rural. Pentru mine gravitatea atitudinii anti-rome sau a rasismului, a discriminării, sunt tot mai multe în mediul urban și instituțional. Dacă un copil de 7 ani care începe să meargă la școală are în clasă doi copii de etnie romă și observă că învățătoarea lui îi pune la punct într-o formă sau alta pe acei copii, acesta află ulterior că colegii lui sunt țigani, nu romi.

Profesoara se poartă mai dur cu ei, îi pune în ultima bancă, dacă dispare ceva ei sunt primii suspecți, fără nici un fel de anchetă, deja sunt și vinovați, deja tot ce este rău se întâmplă asupra acelor copii și atunci acel copil ne-rom, înțelege că aceasta trebuie să fie reacția legată de colegii lui romi și încep să fie ironici și încep să-i jignească, dacă asta au văzut, asta fac.

Rar se întâmplă, din păcate, ca acasă părinții să le spună copiilor „ joacă-te și cu copilul X care este de etnie romă, că nu se întâmplă nimic”, „joacă-te și cu el pentru că e și el copil”. Nu, în general, și în parcuri și peste tot, își feresc copiii de frică să nu-i fure sau cine știe ce alt motiv. Dar le insuflă această teamă, insuflă această idee de a se feri de ei. Fiind un copil în formare, clar că va crește cu un set de prejudecăți, ca specialist în domeniu nu mai am ce să mai fac ca să pot să elimin prejudecățile acelea, ele sunt inoculate.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să-ți asumi etnia? Și ce credeți că ar trebui să includă un astfel de mesaj care să-i convingă pe romi de importanța asumării acesteia?

Prima dramă a identității, după 1990 cel care a inventat societatea civilă din România este regretatul sociolog Nicolae Gheorghe, el a clădit o formă de reprezentare a romilor, civică, foarte bună, numai că ea s-a alterat după câțiva ani de zile. Dânsul s-a retras. Iar această societate civilă a luat un drum greșit, greșit ca efect, accesând fonduri europene, devenind manageri de proiect.

Specialiștii și activiștii pe care Nicolae Gheorghe i-a format și sunt foarte mulți și foarte buni, au devenit clienți ai fondurilor europene. Rolul acestor organizații ar fi fost: 1. Promovarea identității culturale a romilor și 2. Lupta anti-discriminare. Acestea erau două elemente pe care ei trebuiau să se axeze. Cum și ce fel știau, pentru că erau suprapregătiți. Aceste două roluri le-au diminuat, unii chiar le-au exclus și au devenit doar niște prestatori de servicii.

A doua problemă: politica, reprezentarea politică și acolo tot Nicolae Gheorghe a avut un rol foarte important, pentru că era singura persoană care era luată în discuție la nivel politic mare de Ion Iliescu și astfel el a putut influența anumite lucruri legate de romi, de altfel și partea de recunoaștere a minorității naționale. Ulterior a apărut o organizație care să spunem așa a devenit emblematică, pentru reprezentare a romilor, vorbim de Partida Romilor Pro Europa.

Aceste două rafturi: reprezentarea civică și reprezentarea politică a romilor, au fost până în momentul de față un eșec, pentru că nu și-au menținut rolul pentru care au fost create. Astăzi suntem într-o criză identitară, aceste două principale ramuri trebuia să unească romii, unitatea este procesul la care trebuia să fie supuși romii.

În momentul de față partea identitară a fost eliminată, toate documentele de politici publice în care societate civilă a fost consultată, romii sunt tratați ca grup vulnerabil. Printre proiectele acelea care au fost făcute și puținele lucruri pe care statul le-a făcut, nu s-au regăsit păstrarea tradițiilor romilor, meșteșugul sau studiul limbii romani.

Am ajuns la nivelul de studiu al limbii romani, chiar la nivel academic, iar astăzi statul închide clasele de limba romani din anumite școli. Exact ce se întâmplă cu locurile speciale pentru romi. Vorbim de foarte puține clase care mai studiază limba romani. Limba romani este în mod cert un element principal în identitatea etnică a romilor. Drama romilor din punct de vedere identitar este că nu a mai avut cine să construiască acest concept sau să-l ducă mai departe, sau să-l dezvolte la un nivel la care generațiile să se poată bucura de el, să-l ducă la un nivel de mândrie.

Nu s-a vorbit despre romi decât ca grup social, grup vulnerabil, iar majoritarii ca grup infracțional. Asta au fost singurele lucruri. Iar astăzi trăim această dramă. Din punctul meu de vedere este o dramă, sunt tineri medici care și-ar dori la locul de muncă să spună că sunt de etnie romă și nu pot s-o facă, pentru că efectul va fi tragic, e posibil chiar să-și piardă locul de muncă. Din cauza asta spun că este o dramă.

 

Ce perspectiva aveți în privința unității rome în viitor?

Sunt mai pesimist. Pentru că în continuare mergem în aceeași formă. Există termenul ăsta de „mișcare a romilor”, Vasile Ionescu o numea „mișcarea nemișcată a romilor”. Nu este nici un progres al romilor în privința identității, dar nici al societății românești în privința romilor. Suntem la fel sau mai rău percepuți și am putea spune că lucrurile s-au mișcat din inerție. Nu putem spune că suntem la același nivel ca în 1990, educațional vorbind. Avem astăzi zeci și sute de tineri cu studii superioare care sunt angrenați în diferite domenii, dar ei devin invizibili. Ei nu mai sunt ai romilor pentru că ei  niciodată n-o să spună că sunt romi.

 

Ce le-ați spune persoanelor care îi discriminează pe ceilalți?

Există acum posibilitatea de a te informa, dacă vrei cu adevărat. Modul acesta de gândire, ca să-l poți să-l schimbi, trebuie să-ți dorești, nu mai poate interveni nimeni în viața ta. Sunt o serie de posibilități și în domeniul educației, nu sunt specialist în educație, dar există tot felul de manuale cu care să lucrezi cu un copil la clasă, legat de a-l accepta pe cel de lângă el, care poate este diferit cultural, fizic, etc. Sunt modalități, pe care le găsim și în celelalte țări europene. Important e numai să vrem să facem acest lucru.

 

Ce le-ați spune persoanelor care se confruntă cu prejudecăți și discriminare?

Când te confrunți, fie ca rom, fie ca persoană cu dizabilități, cu un om care este plin de prejudecăți, cele mai importante arme sunt calmul și argumentele. Caută să-l educi pe acel om. Acum poate mie îmi vine ușor să vorbesc despre lucrurile acestea, am câțiva ani în spate de când fac asta. Și fac acest lucru și pe internet, pe Facebook, acolo unde există o afirmație rasistă sau plină de prejudecăți trebuie să apar și eu. Sau merg foarte mult cu trenul, nu dețin mașină. Și în timpul călătoriilor mele, în compartiment se deschide o discuție despre romi. Evit să deschid subiectul pentru că de multe ori plec în concediu și zic să mă liniștesc, să las oamenii. Dar la un moment dat nu mai rezist și trebuie să intervin. Îmi place să intervin atunci când oamenii sunt mai tineri și văd că au un anume nivel de educație, să poată fi modelați într-un mod mai ușor; să vin cu niște argumente, ei la rândul lor să vină cu niște argumente. În rest, au fost persoane care au preferat să meargă de la București la Timișoara în picioare, într-un alt vagon, ca să nu mai stea cu mine în compartiment, să nu îmi mai audă argumentele. Adică nu acceptau sub nicio formă explicațiile de genul acesta. Asta cred eu că ar fi un mod de a reacționa: în primul rând calm, foarte mult calm. A răspunde cu violență, fie ea verbală, nu face decât să întărească prejudecata  sau stereotipul respectiv.

 

Considerați că există aspecte despre care se vorbește prea puțin în spațiul public atunci când se discută despre teme precum abandonul școlar, rezultatele la evaluările PISA sau reforma sistemului de învățământ în general?

Se vorbește foarte puțin despre ce determină abandonul școlar. Să știți că nu doar sărăcia duce la abandon școlar, ci și discriminarea.

Noi cunoaștem foarte multe situații, care nu apar publice, pentru că nici noi de multe ori nu le putem raporta neavând dovezi concrete. Părinții de multe ori refuză să facă în scris mesaje către noi, pentru că sunt conștienți de faptul că tot copilul va fi afectat. „Te-ai găsit tu să faci reclamație”, sunt reacții pe care copilul le va avea de îndurat din partea profesorilor. Am avut zeci de situații, mai ales la Brăila, în licee bune, unde vin părinții cu copiii lor și ne menționează tot felul de situații rasiste.

Discriminarea a căpătat o altă formă astăzi. Nu mai este acea discriminare tipică, pe care o știm noi și o găsim în manuale, este vorba de atitudine. Există o atitudine de respingere sau o atitudine răutăcioasă față de persoanele dintr-o anumită categorie.

E foarte greu să mai dovedești astăzi un caz de discriminare, dar pot să spun că în momentul în care te identifici ca rom, clar există o atitudine de respingere.

 

Într-un sondaj IRES din iunie 2020, 72% dintre români susțineau investițiile în creșterea accesului la educație pentru persoanele de etnie romă. Care considerați că ar trebui să fie direcțiile prioritare ale acestor investiții?

Știm cu toții că un copil are nevoie de un pachet social educațional, de un sprijin social educațional, pentru a participa la tot procesul educațional. Pentru clasele 1-4 în școala gratuită sunt necesari cel puțin 1000 euro pe an. Dar cred că e puțin ce spun eu aici, s-ar putea să fie pe o perioadă mai scurtă. Acești copii, ai căror părinții fie că sunt plecați în străinătate, fie că muncesc cu ziua și își doresc ca copiii lor să facă școala, nu-și permit să facă față cheltuielilor și trebuie sprijiniți.

Eu aș pune accent pe măsurile de diversitate educațională, cred că aici cadrele didactice au un rol foarte important. Când vorbim de măsuri în educație înseamnă menționarea istoriei minorităților, asumarea ei, pentru că există și aspecte negative, și, bineînțeles, acceptarea diversității culturale. Nu știu dacă ați văzut reacția asta: în momentul în care intră o femeie de etnie romă într-un loc public, există reacția chiar de a râde. Nu sunt de acuzat oamenii respectivi pentru că nu au avut de unde să înțeleagă că acesta este un port exact cum este costumul național la noi, așa este pentru ei. Totodată trebuie să admirăm acest lucru, dacă mai există oameni care poartă acest port, este de admirat că o fac în continuare.

Cum admirăm într-un sat din Maramureș că oamenii merg pe stradă cu port tradițional, așa trebuie să admirăm și la romi. La acest nivel trebuie să ajungem, dar drumul este foarte lung.

Educația asta înseamnă, principiile identitare trebuie puse pe tapet. Trebuie învățate, trebuie prezentate, dar nu superficial. Nu sunt specialist în educație să vă dau mai multe măsuri în domeniul acesta, dar cel puțin eu, ca activist, așa văd lucrurile. Dacă am beneficia de aceste lucruri, în câțiva ani de zile am avea niște efecte bune și toate statisticile ar arăta mai bine.

 

Care credeți că este un mod eficient de a reacționa atunci când suntem martori la acte discriminatorii?

Am fost invitat de Crucea Roșie la Galați cu ocazia prezentării unui proiect despre abandonul școlar. Și 95% dintre invitați erau profesori, învățători, educatori și au început o dezbatere acolo anti-romă, directă și foarte urâtă, cu acuzații groaznice. Ei nu știau domeniul meu de activitate, iar dacă aș fi reacționat, și-ar fi dat seama ce rol aveam eu acolo și s-ar fi oprit. Însă am vrut să observ toată situația. Nu puteți să vă imaginați ce afirmații făceau legat de copiii romi: „Am ajuns în halul acesta, să ne oblige pe noi să le învățăm limba. Cât de înjositor!” Printre toți cei care erau acolo se aflau și câțiva voluntari, printre care și o domnișoară, la vremea aceea cred că era în liceu, care a spus: „Nu pot să-mi dau seama de ce aveți o asemenea reacție răutăcioasă față de romi. Nici eu, care am avut un conflict cu o comunitate romă, nu pot avea astfel de păreri despre romi.” Le-a dat o lecție tuturor. Atunci a fost reacție a unui majoritar care pot să spun că m-a făcut fericit.

În general, cam orice tip de reacție, exclus cele violente, sunt bine venite, deoarece vin de la o persoană care este din aceeași categorie cu cel care face discriminarea. Dacă vine din partea mea, clar este subiectivă, că sunt de etnie romă, dar dacă vine din partea unui majoritar, atunci există șansa să pui persoana respectivă pe gânduri. Orice reacție este bine venită din partea unui nerom în asemenea situații.

 


Acest interviu face parte dintr-o campanie de deconstruire a miturilor din jurul unor categorii care sunt ținte ale urii și este creată de un grup de tineri voluntari în cadrul proiectului Do One Brave Thing

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.