Am discutat cu Marian Zamfir Enache, un român stabilit de 3 ani în Ottawa, Canada, care are o vastă experiență în comunicare, relații publice și scriere creativă, scenarist premiat la TIFF– Transylvania International Film Festival și Indie Short Fest LA International Film Festival pentru scurtmetrajul „Ionuț și Călin” (lansat în 2018). Aflați mai multe despre experiența lui ca elev de etnie romă în mediul preuniversitar din România, despre perspectiva lui asupra reformelor necesare din sistemul de învățământ, despre mentalitățile care îi țin pe oameni în sărăcie și despre cum putem să reacționăm într-un mod sănătos atunci când sunt martori la nedreptăți.

Carte de vizită

Mă numesc Marian Zamfir Enache și locuiesc în Ottawa, Canada, de 3 ani. În prezent am 2 joburi, unul de vânzător și unul de creator de conținut – în care scriu și editez CV-uri, scrisori de intenție, profiluri de LinkedIn etc. – pentru un site de specialitate.

Ce școală, liceu și/sau studii superioare ați finalizat?

Școala generală am făcut-o în Câmpulung Muscel, orașul de unde vin și în care am copilărit. Am început clasa I în 1977 la Școala 5, care devenise între timp suprapopulată, datorită exploziei demografice a României, motiv pentru care m-am și mutat, începând cu clasa a 4-a, la Școala numărul 7. Școala 7, care se construise recent în cartierul muncitoresc în care locuiam, era, întâmplător, și vizavi de apartamentul în care am stat și în care încă locuiesc ai mei în prezent.

Am studiat, apoi, la Liceul Industrial Nr. 1, liceul „patronat” la momentul respectiv de fabrica de mașini ARO. De acolo urma să devin electromecanic. Chiar am și un certificat pentru această meserie, însă am reușit să intru la facultate și nu am practicat-o niciodată.

Am început facultatea în ’90. Am studiat la Facultatea de Geografie din cadrul Universității București, urmată apoi de un master, tot la UB, în Geografie. Ulterior am făcut un master la SNSPA (sau studii postuniversitare de 2 ani, după cum se numeau în perioada respectivă), la Facultatea de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy”, după denumirea de atunci. CV-ul meu cuprinde și alte cursuri/training-uri etc., dar ca instituții majore, astea sunt, cel puțin din România. De când m-am mutat în Canada, am făcut o serie de cursuri care mi-au permis obținerea unui certificat, care se numește “Certificate în Workplace Writing” (“Certificat de scriere la locul de muncă”) la Universitatea Ottawa.

 

Cum ați descrie, în trei cuvinte, instituțiile în care ați studiat? Dar experiența dumneavoastră generală în cadrul acestora?

Dacă ar fi să sumarizez instituțiile în care am învățat în doar trei cuvinte, aș folosi cuvintele seriozitatecalitate, iar al 3-lea, deși e o sintagmă și nu un cuvânt, ar fi  în limitele date – asta se referă mai exact la contextul istoric și modul în care se făceau lucrurile atunci.

Seriozitatea, cât și calitatea, se referă la faptul că – cu riscul de a suna aiurea și de a părea că spun un clișeu – pentru mine școala pe care am făcut-o a fost o școală bună: am învățat ceea ce, din păcate, nu cred că se mai învață în prezent. Iar aici mă refer la dobândirea unei culturi generale, a unei educații de bază. Din punctul ăsta de vedere, mă simt destul de norocos.

În limitele date acceptă că, desigur, nimic nu a fost și/sau este perfect, perfect bun sau perfect rău, însă, deși amintirile mele sunt în mare parte pozitive, am amintiri pe care, pe măsură ce trece timpul, memoria mi le aduce cumva la suprafață și mă face să văd lucrurile, în ciuda nostalgiei, cu un pic de rezervare și dubii în privința a cât de „frumoase” au fost sau în privința a cât de mult merită, cu adevărat, apreciate.

 

Ce v-a făcut să chestionați aceste experiențe?

Chestionez experiențele astea nu neapărat din perspectiva mea, ci din perspectiva colegilor mei romi, colegi pe care i-am avut doar în primele 3 clase, cât am studiat la Școala 5, și care veneau de la o casă de copii. Foarte târziu, poate în urmă cu maxim 5-10 ani, am început să am niște flashback-uri, amintiri pe care memoria mea, probabil, încerca să le șteargă sau să le acopere, în legătură cu aceste experiențe.

Eu am fost în clasa celei mai bune învățătoare din anul meu. Nu știu cum a făcut mama ca eu să intru la această clasă, poate am avut eu mult noroc, dar, oricum, se auzise prin cartier că această învățătoare era foarte bună. Alături de ea am avut niște amintiri frumoase, la modul că ea a însemnat mult pentru mine ca individ.

Ceea ce e ciudat și am început, după ani, să îmi aduc aminte, sunt bătăile oribile pe care colegii mei romi de la casa de copii și le luau în timpul orelor de la ea. Atunci eram șocat. Să fii un copil pe la 6-8-9 ani, cât aveam pe vremea aceea când îmi erau ei colegi, e marcant să vezi astfel de lucruri. Nu-mi aduc aminte, de pildă, să fi mers eu acasă la părinți sau colegi de-ai mei acasă la părinții lor ca să le vorbim despre ce face tovarășa, după cum se spunea atunci, la ore. Nu cred că cineva făcea asta, că pe vremea aia nimeni nu îți spunea cum să reacționezi la nedreptăți, precum “să vii acasă să-mi spui”, “ia atitudine” etc.

Uneori erau bătuți și pentru lipsa caietelor, creioanelor sau acuarelelor, deși asta era responsabilitatea celor care îi aveau în grijă. Acești copii, care și așa aveau o viață destul de dificilă fără părinți, ajungeau să mănânce bătaie aproape zilnic și la școală, acolo unde se presupune că ar trebui să fie un mediu prietenos.

Chestia asta nu ne învăța nimeni atunci. Din fericire, acum e normal să se facă asta, și copiii, bănuiesc, reacționează când sunt martori la lucruri de genul ăsta.

Și ajungi să te întrebi, de ce, totuși, îi bătea? De exemplu, uneori îi bătea atât de rău că, efectiv, ajungeau săracii copii să se ascundă sub bancă. OK, îi bătea pentru că aveau rezultate slabe la învățătură? Dar oare rezultatele acelea se datorau pentru că copiii respectivi erau mai slabi/proști sau pentru că nu aveau condiții, pentru că nu se ocupa nimeni de ei?

 

Ați întâmpinat prejudecăți de-a lungul anilor de școală? Dacă da, povestiți-ne despre unele dintre acestea și cum v-au făcut să va simtiti la momentul respectiv.

Cu siguranță că, la momentul în care eram în școală, nici nu înțelegeam noțiunea de discriminare. Dar la mulți ani după ce am terminat școala generală, mi-am dat seama că, uneori, poate am fost discriminat fără să fiu conștient de lucrul ăsta, în ceea ce privește notarea.

Eu am învățat într-o clasă în care întotdeauna am fost în competiție cu două fete, pentru premiul I. În clasele I-IV, în care mai toată lumea primea calificative mari, nu a fost o problemă să fiu printre cei mai buni. Dar în clasele V-VIII, unde nu mai aveai doar un cadru didactic care te evalua, ci mult mai mulți, acolo lucrurile s-au schimbat și, deși nu pot să dovedesc, m-am gândit la maturitate că am fost notat discriminatoriu, pentru că eu nu am mai reușit să iau premiul I, în ciuda faptului că am continuat să fiu un elev perseverent și disciplinat. Întotdeauna am fost în primii 2 din clasă (doar în clasa a V-a am luat premiul III), pentru că profesorii mei – sau unii dintre ei – probabil nu concepeau ca un „țigan” – pe limbajul de atunci – să fie pe locul întâi; motiv pentru care puteau „să aibă grijă” ca eu să ies pe locul al doilea, deși eram cel mai bun. Dar asta e doar o ipoteză care nu poate fi dovedită.

Această posibilitate, mă umple, însă, de tristețe, dar nu neapărat pentru mine. Eu am avut un mare noroc să am parte de profesori buni, per total, de la care am învățat multe lucruri. Am reușit să-mi fac o cultură generală solidă, pe care mulți nu o au.

Faptul că familia m-a ajutat și sprijinit a fost un mare plus. Mereu m-au „împins de la spate” și m-au încurajat să învăț – „învață, învață, învață!”. Asta a fost „programarea mea neuro-lingvistică”, pe care mi-au făcut-o părinții și familia înainte să intru în școală. „Să te duci, să înveți, ca să le arăți că ești cel puțin la fel de bun ca ei!” a fost fraza care m-a programat pe mine pentru parcursul meu școlar.

Deși ai stigma asta că ești rom, măcar să nu ai stigma asta că nici nu înveți la fel de bine ca ei. Asta a fost mecanismul de adaptare al meu și al familiei mele la stigma de a fi rom.

„Trebuie să fii bun”, „să le arăți că ești cel puțin la fel de bun ca ei”, „să le arăți că și tu poți”, „să le arăți că nu ești mai prost ca ei”. Înțelegerea acestor îndemnuri am făcut-o mult, mult mai târziu. Atunci nu știam de ce „trebuie” să „le arăt„ fix că sunt „cel puțin la fel de bun ca ei”. Și asta mă duce în zona de obiectivizare socială a mea ca individ, care s-a întâmplat undeva pe la cinci-șase ani; atunci mi-am dat seama că sunt diferit de ceilalți, doar că diferit într-un mod rău. Nu știam și nu înțelegeam de ce, astfel încât devenise o puternică disonanță cognitivă în mintea și sufletul meu de copil, pentru că nu înțelegeam ce e în neregulă cu mine față de colegii și prietenii mei. Auzisem că suntem „țigani”, dar nu vedeam nimic rău în asta. Nu înțelegeam de ce sunt eu mai rău decât ei, pentru că, din perspectiva comportamentului, a rezultatelor școlare și a tuturor celorlalte rezultate relevante, nu cred ca picam mai jos decât etnicii români, ba din contra, rezultatele școlare, aprecierile informale de la ceilalți, mă puneau pe un fel de plus; cu toate astea, tot „eram greșiți” eu și ai mei.

Lucrul ăsta, deși a contribuit foarte mult la reușita mea, m-a costat și foarte mult emoțional, pentru că această programare mentală, care a venit din partea familiei, nu este altceva decât o metodă de a lupta cu stigma de a fi rom. „Arată-le și tu că poți să înveți bine” sau „că poți să fii cel mai bun”- care era ideal -, dar „ca să nu îți fie rușine și pentru că nu înveți bine, dacă tot îți e rușine cu faptul că ești rom”.

 

Considerați că  modelele pozitive sunt esențiale pentru împuternicirea și dezvoltarea unei comunități?

Consider că modelele pozitive nu sunt doar esențiale, ci chintesențiale. Foarte multe studii concluzionează că individul are nevoie de modele și că o comunitate, în general, are nevoie de lideri. Înainte de ‘89 nici nu se punea problema să ai nevoie de lideri comunitari; ea s-a pus începând cu anii de după revoluție. Din păcate, aceștia nu s-au prea găsit, în cele mai multe dintre locuri.

 

Considerați politici precum acțiunile afirmative o soluție eficientă pentru diminuarea discrepanțelor dintre comunitățile etnice române și cele etnice rome?

Cu siguranță că acțiunile afirmative sunt bune și binevenite. Am fost profesor și știu că au existat astfel de politici afirmative după anii ‘90, dar nu sunt la actualitate cu situația acestora în prezent. Per ansamblu, acestea ar trebui să fie menținute măcar până când minoritatea romă în ansamblul ei va reuși să ajungă la un nivel de trai dezirabil, mult peste limita sărăciei.

Problema apare atunci când rezultatele nu sunt neapărat cele dorite. Am auzit inclusiv activiști romi – nu doar pe românii xenofobi – care se întrebau care e impactul acestor acțiuni pozitive și cu ce ne ajută; iar unul dintre reproșurile care li s-au făcut romilor care au beneficiat de astfel de politici a fost faptul că nu au dat înapoi comunității, și că, de fapt, s-au folosit de ele doar pentru beneficiul personal. Cred că asta e o altă formă de rasism, venită atât din partea majorității, cât și a romilor înșiși, pentru că, din câte știu, nu a semnat nimeni un contract cu un copil de clasa a VIII-a înainte ca el/ea să intre pe un loc special la liceu și care să stipuleze că, dacă te înscrii pe locurile speciale, trebuie să te întorci în comunitate, pentru minim o perioadă de timp, în care să contribui, într-un fel sau altul, la dezvoltarea ei.

La sfârșitul zilei, istoric vorbind, cred că fiecare individ care a fost admis pe un loc special la o instituție la care altfel nu ar fi intrat înseamnă enorm pentru societatea largă, atât timp cât persoana își afirmă identitatea romă.

Din păcate, multe persoane care au beneficiat de astfel de locuri și și-au făcut studiile nu își afirmă identitatea etnică. Cred că e important să afirmi măcar că ești rom și că ai o facultate, astfel încât să devină o normalitate pentru românul de rând observarea unui rom cu facultate. Dacă nu îți afirmi identitatea etnică, însă ai beneficiat de existența acțiunilor pozitive, măcar o recunoaștere a acestui fapt este semnificativă societății – pentru că provoacă vechile stereotipuri conform cărora toți romii sunt hoți, leneși, sau incapabili să termine mai mult de cinci, opt, zece clase. E un lucru pe care îl consider nediscutat îndeajuns, probabil pentru că e delicat și tabu, dar care, cu toate astea, merită abordat.

 

Ați fost vreodată nesigur în privința asumării identității rome?

Eu am suferit foarte mult din cauza stigmei de a fi rom. După cum am precizat și mai devreme, am crescut cu această stigmă care m-a măcinat pe interior dintotdeauna și am considerat că este o mare nedreptate care mi s-a întâmplat mie ca individ și familiei mele, neamului meu.

E adevărat că familia mea era „în rând cu ceilalți” sau chiar mai bine decât ei, dar tot eram numiți „țigani”. Eu habar n-aveam atunci ce înseamnă cuvântul „țigan”, de unde vine sau câtă stigmă e atașată lui.

Problema care m-a durut cel mai tare a ținut de viața mea privată. Mi-a fost greu să mă apropii de fetele gagii (non-rome) pentru că, deși eram „băiat bun”, care se comporta frumos, cuminte etc., tot „țigan” eram. Ceea ce am înțeles prea târziu a fost faptul că, deși fetele respective erau atrase de mine, părinții lor nu le dădeau voie să se apropie prea mult doar datorită apartenenței mele etnice.

La un moment dat, după o respingere de genul ăsta, pentru mine s-a produs un declic, care poate a fost o formă personală de răzbunare. Astfel, am început să spun, începând de la vârsta de 19-20 de ani, de câte ori aveam ocazia, că sunt rom: pentru a nu îmi mai fi rușine cu apartenența mea etnică. Îmi afirmam apartenența etnică cu ostentație pentru că am înțeles că, prin faptul că am ajuns la facultate (ulterior că voi fi și terminat-o) sunt cel puțin la fel de bun ca alții și asta trebuie menționat, astfel încât să le schimb prejudecățile conform cărora romilor „nu le place școala”.

Uneori alții refuzau să creadă că sunt de etnie romă, eu neavând nici tenul suficient de închis la culoare, astfel încât să pot fi identificat ușor (din punctul lor de vedere) ca fiind rom. Deci, ca să fi întărit stereotipul de piele mai închisă, mi-aș fi dorit să fii avut tenul mai brunet ca să mă creadă oamenii atunci când le spuneam că sunt rom.

Uneori mi s-a spus la facultate “nu, nu, tu nu ești rom”, “nu ai cum să fii rom”, “tu, care faci o facultate, ești rom?! glumești?” sau ulterior, în mediul personal sau cel profesional, văzându-se succesul pe care l-am avut în diferite domenii, oamenii mi-au negat apartenența la etnie tocmai ca să își confirme lor stereotipurile despre romi.

Se spune, adesea, că totul începe de la educația primită de acasă. Care considerați că sunt cele mai dăunătoare atitudini și preconcepții despre persoanele de etnie romă pe care părinții de etnie română continuă să le perpetueze copiilor lor?

Cele mai dăunătoare preconcepții sunt, cu siguranță, cele care afirmă inferioritatea romilor, dintr-un motiv sau altul, în comparație cu ceilalți și cele care afirmă că romii nu își pot depăși condiția.

Cei mai mulți romi din comunitățile defavorizate și care nu au avut posibilitatea de a-și termina studiile nu se pot vedea, pur și simplu, ieșiți din situația lor financiară, socială, profesională etc. Ei consideră că aceea este limita lor și că nu o pot depăși, chiar dacă au văzut sau au auzit de persoane care au reușit să o facă; romi care au reușit să-și depășească condiția de sărăcie / lipsă de educație etc. Consider că asta e limita cu care părinții romi se luptă și pe care trebuie să o depășească.

Cu siguranță că, atunci când trăiești de pe o zi pe alta, este extrem de dificil să crezi sau să îndrăznești să speri la un viitor mai bun pentru tine și pentru copiii tăi, pentru că lupta cu viața de zi cu zi, cu supraviețuirea, nu îți dă voie. Însă cred este esențial pentru romii cei mai defavorizați să înțeleagă faptul că situația lor din prezent se poate îmbunătăți și că nimeni nu e condamnat la o viață în sărăcie.

 

Ce le-ați spune persoanelor care îi discriminează pe ceilalți? Dar celor care se confruntă cu prejudecăți și discriminare?

Persoanelor care discriminează le-aș spune să le fie rușine, iar pe persoanele care se confruntă cu discriminarea, în primul rând, le-aș îmbrățișa, după care le-aș spune că nu e nimic în neregulă cu ei, că nu sunt greșiți, ci din contră: persoana care discriminează e greșită, societatea e greșită, perioada istorică în care se află e greșită; și că există șanse ca ei să iasă din asta și să nu mai fie discriminați, că nu sunt singuri și că pot să găsească sprijin, dacă știu unde să-l caute și dacă au puțin noroc ca să știe cum să-l acceseze. Contează enorm și să ai pe cineva care să-ți deschidă ochii, care să te ghideze, care – ideal – îți întinde și o mână, astfel încât să nu mai treci prin ceea ce ai trecut – prin discriminare, printr-o situație tristă etc. Dar, în principiu, să-ți dea curaj.

 

Considerați că există aspecte despre care se vorbește prea puțin în spațiul public atunci când se discută despre teme precum abandonul școlar, rezultatele la evaluările PISA sau reforma sistemului de învățământ în general?

Cred că, per ansamblu, se vorbește prea puțin în societatea românească despre toate aceste subiecte. De aici, de departe, mi se pare că învățământul este la pământ și are probleme sistemice, iar asta o spun nu numai eu, ci și alte persoane mult mai în măsură decât mine. Ca cetățean, consider că învățământul are probleme grave, iar atunci când vine vorba de minorități în general și particular în privința minorității rome, totul e strigător la cer.

Societatea e bolnavă, iar cu fiecare an și generație care suferă de abandon, de neșcolarizare, nu suferă doar anumite comunități, precum cea romă, ci întreaga societate, iar asta o să se vadă. Sper doar că nu va fi prea tarziu ca să se mai poată schimba ceva. 

Dacă despre abandonul școlar nu se vorbește în general, cu atât se discută mai puțin, cred, despre abandonul elevilor romi. Iar când vine vorba de discriminare, cu cât se vorbește mai puțin despre existența și efectele ei, cu atât elevii, cât și comunitățile din care aceștia provin sunt mai afectați, respectiv afectate, în mod negativ.

 

Într-un sondaj IRES din iunie 2020, 72% dintre români susțineau investițiile în creșterea accesului la educație pentru persoanele de etnie romă. Care considerați că ar trebui să fie direcțiile prioritare ale acestor investiții?

Primele investiții trebuie făcute pentru dezvoltarea comunitară, în comunitățile defavorizate și în școlile din comunitatea respectivă. Iar când vorbesc despre dezvoltare comunitară, trec de leadership sau de relația pe care minoritatea o are cu majoritatea și mă refer la nivelul de trai al comunității, la copiii care mor de foame sau care se duc la culcare flămânzi, care uneori poate mai ajung și pe la școală, în caz că există cineva în viața lor care e conștient de importanța educației și care să-i împingă să-și termine studiile.

Chiar dacă ai pe cineva care să te motiveze, dacă nu ai cu ce să te încalți, dacă nu ai cu ce să te îmbraci sau dacă nu ai rechizite, nu prea ai cum să te duci la școală. Asta e o condiție de bază pe care xenofobii și anti-romii nu o conștientizează. Ei spun că romii “nu se duc la școală”, “că nu învață”, “că sunt murdari”, având nesimțirea de a nu se uita la realitate, la locul în care trăiesc oamenii aceia, o condiție pentru care ei nu sunt vinovați.

Faptul că trăiesc în gropi de gunoi sau în general la marginea societății, fizic vorbind, nu e neapărat vina lor. E foarte greu de înțeles asta, mai ales când urăști comunitatea romă.

Dezvoltarea comunitară ar fi prima și cea mai importantă zonă de investiție, urmată de pregătirea sistemului de învățământ pentru susținerea și adaptarea acestuia la nevoile specifice ale comunității rome. Sunt 30 și ceva de ani de la revoluție; hai că poate în primii zece ani mai era de înțeles, în următorii zece cât de cât acceptabil, dar la treizeci și ceva de ani după este inacceptabil ca sistemul educațional românesc să nu fi trecut încă la nivelul următor de înțelegere a diversității, de internalizare și practicare a multiculturalismului! Cu siguranță că există și locuri în care lucrurile sunt admirabile, însă acestea sunt foarte puține. Chiar și dacă s-au făcut lucruri, acestea au fost insuficiente pentru a se observa o schimbare de ansamblu. În continuare profesorii sunt xenofobi și văd elevii romi ca vinovați de propria condiție, îi consideră inferiori, proști sau incapabili. Acest lucru e inadmisibil în Uniunea Europeană, în anul 2021.

E adevărat că nu poți să îi bagi cu forța în cap unui profesor educația multiculturală și că nu poți „să umbli la sufletul lui” astfel încât să nu mai urască persoanele rome, dar lucrurile se fac uneori și cu forța. Cu alte cuvinte, cred că nu au existat decât foarte rar măsuri luate împotriva profesorilor care discriminează elevii romi și în niciun caz nu au fost suficiente, astfel încât sistemul să se schimbe.

 

Care credeți că este un mod eficient de a reacționa atunci când suntem martori la acte discriminatorii?

E greu de spus un mod eficient. Probabil că, înainte de a fi eficienți, ne dorim să fim morali și să oprim atât acel act de discriminare, cât și posibila perpetuare a lui în viitor. Asta ar fi ideal.

Eu aș începe prin a merge la persoana vătămată, ca să îl/o ajut să treacă peste acest moment, peste această micro-agresiune, micro-traumă (persoanele din anumite grupuri le suferă în viața de zi cu zi), în timp ce aș încerca să-i reasigur respectul de sine, stima de sine și că nu e nimic în neregulă cu el/ea, ci cu persoana care l-a discriminat și la rănit.

De abia după aceea aș merge la agresor ca să ii spun că nu e corect ceea ce face și să-i explic unde greșește sau măcar să îi dau de gândit în privința prejudecăților lui. Schimbarea atitudinilor xenofobe necesită timp, nu se face dintr-o  dată, de pe o zi pe alta. Dacă i-aș explica că ceea ce spune nu doar că nu e corect, ci că e și rușinos și inacceptabil, atunci aș face lumea puțin mai frumoasă.

 


Acest interviu face parte dintr-o campanie de deconstruire a miturilor din jurul unor categorii care sunt ținte ale urii și este creată de un grup de tineri voluntari în cadrul proiectului Do One Brave Thing

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.